Eva

Marea-i de plumb, plumburiu e cerul,
plumburii îţi sunt ochii, Eva.
Timp îndelungat ai tăcut,
mângâindu-mi mâinile.
Ochii tăi –
albaştri atunci când soarele râde şi cântă marea!

Eşti însăşi natura, Eva.

Buzele tale, ce pe fruntea mea odihneau,
numai răcoare!
Mâinile tale, ce-ntr-ale mele odihneau,
numai răcoare!
Pieptul tău greu respira –
răsuflarea pământului o simt lângă mine.

Da, tu eşti ca pământul!
Atunci când pluteşte un abur solar peste ceaţă,
ceaţa de soare-ţi acoperă ochii,
în timp ce neguri cu neguri se îmbrăţişează
şi ochii întunecaţi sunt, şi umezi.

Nu. Nimic nu vreau să mai spun.
Vreau să tac, să ascult
suspinul prelung al mării,
privind înainte spre înspăimântătoarea noapte a negurii.

Sigbjørn Obstfelder

DONNA MIACULATA ©
– o antologie a poeziei de dragoste –
Mircea Florin Șandru