Nu-s vinovat față de țara mea

La ora când cobor, legat în fiare, să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,
cu fruntea-n slavă strig din închisoare: – Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat că mai păstrez acasă pe-un raft, întâiul meu abecedar
şi că mă-nchin când mă aşez la masă, cuviincios ca preotu-n altar.

Nu-s vinovat că i-am iubit lumina curată cum în suflet mi-a pătruns,
din via dată-n pârg sau din grădina în care-atâţia şerpi i s-au ascuns.

Nu-s vinovat că-mi place să se prindă
rotundă ca o ţară hora-n prag,
sau c-am primit colindători în tindă,
cum din bunic în tată ne-a fost drag.

Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline cu tot belşugul, de la vin la grâu,
şi c-am chemat la praznic pe oricine, cât m-am ştiut cu cheile la brâu.

Dac-am strigat că haitele ne fură adâncul, codrii, cerul stea cu stea
şi sfânta noastră pâine de la gură – nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii
când am răcnit cu sufletul durut
că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii
şi că urăsc hotarul de la Prut.

Pământul meu, cum spune şi-n izvoade, l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,
şi câţi prin veacuri au venit să-l prade îl simt şi-acum pe piept cât e de greu.

De-aceea când cobor legat în fiare, împovărat de vina cea mai grea,
cu fruntea-n slavă gem din închisoare: – Nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Andrei Ciurunga

Va fi bine

lasa: va trece pana la urma si viata asta

apoi carnea va creste albastra
va fi cald ca acasa-n de Craciun
va fi bine – spun

stim de la scoala ca nimic nu se pierde ca totul devine

asa ca va trece pana la urma si viata asta
si-o s-o iei de la capat ca apa miloasa cand se topeste omatul

o vei lua inca si inca o data de la-nceput
vei invata verbele iarba ploaia crizantemele ude
voi invata de la cap la coada fiecare durere
ca la scoala alfabetul si tabla-nmultirii
Vei fi o fiinta umana oarecare asadar cum scrie la carte

vei fi albastru si bine - bag mana in foc pentru asta
vei avea din nou dorinte iubiri gelozii si capricii
si-o sa te rabde pamantul - caci el rabda orice

si-o sa primesti inapoi tot paradisul acela de sentimente
umane
in care ai ars ca benzina

pana la urma va trece va trece si viata asta
carnea ta va creste albastra ca iarba de maine

Marta Petreu

Nocturnă

cu siguranță visam

toate cărțile din bibliotecă se transformaseră

în păsări

zburau haotic prin cameră

fîlfîitul lor de aripi semăna cu vuietul de avertizare al unui tsunami

erau răpitoare de felurite mărimi și culori

vulturi, șoimi, ulii, acvile, bufnițe, ereți

chiar și condori

se năpusteau flămînzi asupra mea

încercînd să rupă cite o bucățică de carne din trupul meu

să-mi ciugulească ochii

să-mi perforeze timpanele

rafturile rămase goale păreau niște sicrie

așezate culcate pe o parte, unul peste altul

am înghețat ghemuit cu genunchii la piept

sub așternutul alb din pînză de in

ca într-un uriaș uter expulzat  sau ca într-un igluu

și fără nici un sunet, un fulger globular a țîșnit

din singura Carte, groasă, grea, cu coperți negre, încrustate cu litere aurii

care rămăsese nemișcată pe măsuța

de la capul patului, să-mi fie aproape

în nopțile cu insomnii

iar toate păsările acelea insațiabile

s-au făcut dintr-o dată praf, scrum, pulbere argintie imponderabilă

atunci am auzit alarma telefonului

cine ar putea spune de cît timp suna, o oră, o zi, un an, de o viață

la celălalt capăt al firului

în deneauzit bătăi de inimă depărtare

murea mama

Vasile Gogea

(Cluj, octombrie 2018)

Îmi spui

Mircea Florin Şandru

· 

CRINI ÎN CENUŞA ZILEI ©
– lirică feminină românească şi universală –

Îmi spui
că dac-am fi împreună
mi-ai aduce în fiecare dimineaţă
lapte şi pâine
Am avea
o uşă comună
lumină comună
şi-o noapte împreună

Dar ne despart
cheile
scările
apartamentele
ochii bărbatului
ochii femeii
chiar şi salcia plângătoare din curte
sub care nu ne putem săruta

Îmi spui
Că eşti pentru mine
ca rasăritul soarelui
ca să-l văd
mă-ntorc cu spatele la oameni

Małgorzata Hillar

Aud un strigăt

Peste mare, încet, s-a lăsat seara,
Am rămas doar eu, lângă foc, spre cer privind.
În infinit, încercând să-mi găsesc uitarea,
Într-o altă lume din care voi fi venind.

Aud un strigăt
Și nu știu de unde vine.
Aud un strigăt,
Parcă mă cheamă pe mine.

Un bătrân, în alb, a venit, ca o minune.
Eu, uimit, l-am întrebat:  „Cine ești?“
În mâini avea o carte, spunându-mi:
„acesta-i un dar pentru tine“
Dar, îndat' s-a făcut nevăzut...
Unde ești ?

Dacă tu, acolo, exiști
Într-o lume în care eu nu pot ajunge,
Ajuta-mă și nu mă lăsa,
Aici, un străin,
Aici, un muritor.
O, Doamne ! 

Laurențiu Cazan

Cântec târziu

Ionel Simota

· 

Ce crivăț, mamă, te-a ucis pe tine,
Ce frig mi s-a făcut până-n cuvânt,
Cum a bocit pământul în pământ
Și cum, prin ceruri, să te strig îmi vine...

Eu încă te mai caut prin unghere,
În iarna asta ce mi-a fost blestem
De-nfrigurarea ta mai mult mă tem
Și nu de moartea clipei efemere...

Mai lesne-aș fi murit din toate eu
Decât să văd cum te-a-nghițit pământul,
Iertarea ta să mi-o aducă vântul
În drumul ce-o să-l urci spre Dumnezeu...

Acum nu te mai dor atâtea-n trup
Și nu mai plângi, pe-ascuns, ca altă dată,
Oh, mama mea, ființă preacurată,
Cum aș putea din ceruri să te rup...

Dar s-a făcut tăcere peste sat
Și casa a încremenit de supărare,
Tu ai plecat, cumva, surâzătoare,
De parcă n-ai murit, ai înviat...

Cântec despre mine

Dar aidoma lui sunt de aprig, ca și el sunt de intraductibil,

Chiuitul barbar mi-l arunc, să răsune peste acoperișurile lumii.

Ultimul sclipăt al zilei mai zăbovește pentru mine,

îmi proiectează chipul adevărat pe întinsa pustie cuprinsă de umbre,

Mă ademenește spre ceața asfințitului.

Mă depărtez ca aerul, îmi scutur părul alb către astrul ce scapătă,

îmi las carnea în vârtej să mi-o soarbă dantela spumoaselor creste.

Mă las moștenire țărânei ca să cresc din iarba pe care-o iubesc,

De vreți să mă găsiți de-acum încolo, căutați-mă sub tălpile ghetelor

voastre.

Cu greu veți afla cine sunt și ce-nsemn,

Dar eu totuși voi fi pentru voi sănătate,

Și sângele vostru-l voi face mai pur și mai tare.

La-ntâia încercare de n-ați izbutit să m-ajungeți, nu pierdeți nădejdea

Dacă nu mă găsiți într-un loc, căutați-mă într-altul,

Eu undeva m-am oprit și v-aștept.

Walt Whitman

Traducerea Mihnea Gheorghiu

Moartea nu înseamnă nimic

Moartea nu înseamnă nimic;
Nici măcar nu contează.
Am trecut doar în camera cealaltă.
Nu s-a întâmplat nimic.

Toate au rămas aşa cum le ştiai.
Eu sunt eu, tu eşti tu,
Iar viaţa prin care, atât de frumos, am trecut împreună este aceeaşi, neschimbată.
Vom continua să fim unul pentru altul ceea ce am fost întotdeauna.

Chemă-mă pe nume, aşa cum mă chemai odinioară.
Vorbeşte-mi, cum îmi vorbeai întotdeauna.
Nu schimba tonul vocii –
Şi nu îmbraca hainele solemnităţii, nici pe cele ale durerii.

Continuă să râzi la ceea ce ne făcea să râdem împreună.
Distrează-te şi zâmbeşte, gândeşte-te la mine, roagă-te pentru mine.
Lasă ca numele meu să-ţi fie mângâirea care ţi-a fost întodeauna.
Rosteşte-l lejer, fără a fi atins de umbra vreunui regret.

Viaţa are însemnătatea pe care a avut-o şi ieri.
Este aceeaşi care a fost mereu:
O absolută şi neîntreruptă continuitate. Ce este moartea, dacă nu un accident trecător?

Sunt aici cu tine, doar că nu mai sunt la vedere.
Exist – şi te aştept, pentru ceea ce va fi doar o scurtă perioadă de timp,
Undeva foarte aproape,
De partea cealaltă a străzii.

Toate sunt la locul lor.
Nimic nu este distrus; nimic nu este pierdut.
Un scurt moment şi toate vor fi cum au fost.
Ne vom întâlni iarăşi. Vom râde amintindu-ne de vremelnicia acestei despărţiri.

Henry Scott Holland

traducere Petru Dimofte

Și

Atila Racz

· 

poezia
este femeia care te naște

te sărută
te mângâie
te iubește

uneori te întristează

adâncă e viața

aproape de moarte
aproape de strigăt
aproape de poezie

și vine o vreme
când întors în tine privești

cum timpul îngheață

Constantin Brâncuși

– se închina tuturor cioplitorilor în lemn

 piatra vis –

 în neliniştea de răscruce a ochilor tăi

 aş vrea să vertebrez o mare nesfârşită

 şi-un gând – corabie să pribegească

 unda străvezie-n depărtatul

 larg

 ocean

 de flăcări ierburi si nădejdi

 spre straniul ţinut din marginea lunii

 spre ţărmul în care nisipuri şi alge

 sunt roca stelară

 verdele apei

 incandescenţa de nimb

 sub strălucirea ochilor tăi aş vrea

 să plămădesc insule printre păsări de aur

 arc – soare imens

 pierduţi sub geana depărtării

 pe măguri umbroase de ceţuri laur 

 eter

 surâde-n noi nedrămuit întreg prinosul

 – neatinsa vrajă şi minuni –

 prin care vom înveşmânta arcade

 schimbând în torţa de iluminata stea

 acest pământ al oamenilor şi-al speranţei

 al caldelor proporţii al armoniei înalte

 fără de sfârşit

 ce stinge-ncet amurgul

 paşii de ieri pietrificaţi în arbori seminţe

 lava

 au împădurit

 colina deşertului verii

Victor Constantin MĂRUŢOIU

Când iubesc

Mircea Florin Şandru

· 

CRINI ÎN CENUŞA ZILEI ©
– lirică feminină românească şi universală –

Când inima mi-e plină de iubire
Ca mine nimeni nu e fericită –
Aud atunci chiar iarba cum palpită,
Oricare şoaptă-a ei mi-e înţeleasă,
Stăpâna lumii parc-aş fi din fire
Când inima mi-e plină de iubire.

Ca lumea toată-atuncea sunt bogată,
De la oceane până la pâraie,
Rămân o fetişcană – vâlvătaie
Mă aprind ca un chibrit fără-a mă stinge –
Cântările cele mai dulci deodată
Că sunt aşa bogată mă arată.

Oricare taină-atunci o pot pătrunde,
Tristeţile mă ocolesc cu toate,
Spre seară ochiu-mi vesel îmbătat e –
Când e aşa iubită fetişcana,
Atunci mă rog cum ştiu eu pentru viaţă,
Căci mă iubesc toţi oamenii de-oriunde.

Iar el când mă priveşte cu iubire
M-aş zbate ca un clopot cu putere,
Aş vrea să scot doar sunete de miere
În zori prin ceru-atâta de albastru...
Zâmbesc şi râd. Şi râd de fericire
Când inima mi-e plină de iubire.

Lumina-mi, nimănui de nu-i e dragă,
Spre suflet mi se lasă o tăcere –
Se-apleacă-atuncea florile-n durere
Şi-n chinuri munţii umeri-şi coboară...
N-am bucuria soarelui întreagă
Când n-am în inimă o fiinţă dragă.

Medeea Kahidze 

[URSS, Republica Georgia, n. 1933] – Când iubesc, din volumul „Antologia poeziei gruzine (sec.XII-sec.XX)”, Editura Minerva, BPT, 1974, antologie, traducere şi note de Dumitru M. Ion, prefaţă de Marcel Petrişor; eseu despre poezia gruzină de Ghiorghi Ţiţişvili.

Nu sunt a ta

Mircea Florin Şandru

 · 

CRINI ÎN CENUŞA ZILEI ©
– lirică feminină românească şi universală –

Nu sunt a ta, nu sunt pierdută-n tine,
Nu sunt pierdută, deşi-aş vrea să fiu
Pierdută ca o candelă aprinsă-n
Amiază, ca un fulg trandafiriu.

Tu mă iubeşti; eu încă te mai cred
Un spirit fin şi o fiinţă fină –
Cu toate astea, vreau ca să mă pierd
Cum zarea se destramă în lumină.

Afundă-mă-n adâncurile firii,
În simţuri, în privire, în cuvânt –
Cuprinsă de furtunile iubirii,
Ca lumânarea-n palele de vânt.

Sara Teasdale 

[SUA, 1884-1933] – Nu sunt a ta, din volumul „Antologie de poezie americană de la începuturi şi până azi”, vol. II, Editura Minerva, BPT, 1978, ediţie îngrijită de Leon Leviţchi şi Tudor Dorin, prefaţă şi tabel cronologic de Dan Grigorescu, lector Bianca Zamfirescu.

osutădoi

Ieri, în osutădoi, pe scaunul din faţa mea, era aşezat  un om cu părul foarte alb şi cu barbă. Stătea aşezat  picior peste picior. Şi eu stăteam la fel ca el. Ne-am uitat amândoi  pe fereastră. N-am aflat unde se ducea, pentru că am coborât  înaintea lui. Sau, poate, el se afla acolo doar pentru a mă  însoţi, atunci când  priveam pe fereastră. Îşi alegea autobuzele în aşa fel încât cei care priveau în afara lor, să nu se simtă singuri. Sau putea fi văzut pe o bancă, într-un parc, lângă un om aplecat în faţă, care privea  nişte furnici traversând aleea, într-o cameră goală, în care cineva citea dintr-o carte, sau pe o bordură, lângă un copil care desena cu creta pe asfalt, sau într-un avion, în timpul vreunui zbor de noapte, lângă cineva care nu putea să doarmă, şi privea fix înainte, aşteptând să treacă vremea. Poate că era omul acela, care, odată, aşa cum l-a descris Eduardo: „prinde în palme  primele raze, le duce la gură şi bea lumina”

Octavian Dănilă

https://otavadan.wordpress.com/2018/12/07/osutadoi/

Revelație

E seară și eu încă

nu știu nimic

despre mine

apuc la-ntâmplare

un pumn de necuvinte,

le frământ și le așez

la căpătâiul gândului

ca să-mi sprijini

fruntea-n somn.

E atâta

uimire în

cântecul lor

surd rostogolit de

lumina ascunsă a

Ochiului încât

rușinat am început

să deprind

anatomia demistificării.

BogdanPopa

Premiul de debut, volum poezie, 2018

„Al. Macedonski – Prima verba“

Scrisulromânesc

Deşi inimile ne cântã la fel

Tudor Gheorghe Calotescu

paşii ni se împleticesc a depãrtare
nu ne mai prind nici îmbrãţişãrile
atârnãm parcã de-o parte şi de alta a lumii
ca doi vestitori de primãvarã abia spãlaţi de iarnã
fiecare în emisfera sa
fiecare cu steaua lui polarã
altfel zis fiecare în parte cu cerul sãu
parcã am fi unul luna şi celãlalt soarele
poate de aceea ne sãrutã aşa frumos la rãsãrit
şi atât de duios la apus
ca şi cum s-ar frânge de fiecare datã lumea

Marele Alb

aseară, târziu, în timp ce mă uitam pe fereastră, am văzut câinele ăla alb, despre care lumea din cartier spune că simte cutremurele, dormind, pe iarbă, în ger. am luat perna de pe pat, am coborât, și am pus-o lângă el. când m-am întors în cameră, jos, câinele se culcase pe pernă și adormise la loc. pe ea ședeau, încă, visele mele din nopțile care tot trecuseră. iar acum câinele le visa. și, atunci, m-am uitat în sus, spre cer. acolo, deasupra blocurilor, am văzut două cabluri de oțel. aș fi vrut să fie mai simplu decât atât. dar pe cabluri, către lac, cobora o caleașcă. era veche și avea două felinare care sclipeau încet, de o parte și de cealaltă a portierelor. și era plină cu flori. m-am întins pe pat și mi-am pus brațul sub cap. și am visat. am visat cald.

Octavian Dănilă

https://otavadan.wordpress.com/2018/12/03/marele-alb/

Înserare

Mircea Florin Şandru

· 

CRINI ÎN CENUŞA ZILEI ©

– lirică feminină românească şi universală –

Eu spun că-n spate se aude un zvon de paşi necunoscut
Tu spui că-i vântul ce sărută cărarea pe unde-am trecut,

Eu spun că stele colorate par artificii despletite
Tu spui că aş avea pe pleoape prea mult polen, să mă irite.

Eu spun c-o crizantemă mică-şi închide ochii somnorând,
Tu spui cum că regina-nopţii deschide suflete, pe rând.

Eu spun că este primăvara c-o-ntârziere trist de mare,
Tu spui că-i ademenitoarea şi-mbătătoarea înserare.

Shu Ting 

[poetă, China, n. 1952] – Înserare, din volumul „Antologie de poezie chineză modernă şi contemporană”, Editura Minerva, BPT, 1990, selecţie, traducere şi note biografice de Alexandru Andriţoiu şi Ioan Budura, prefaţă de Zou Difan, lector Suzana Carmen Dumitrescu.

Scrisoare în vid

Mircea Florin Şandru

7 ore · 

CRINI ÎN CENUŞA ZILEI ©
– lirică feminină românească şi universală –

Peste pământul dumitale frunzele cădeau în hău,
Şi-acum mai miroase-a pământ.
Simt că râzi! – În fericita trăsurică de drumeţie pitit!
Luna e sus.
Ascultă-mă, mortule, ascultă-mă, dragul meu,
Totuşi, îmi aparţii, ca prin legământ
Al meu – atât de netăgăduit şi de nepotrivit,
Ca acest braţ supus.

Iar cu bocceluţa, devreme, veni-voi, până dimineaţa cade,
La uşa spitalului.
Dumneata pur şi simplu ai plecat în ţările calde,
Spre-ntinsul oceanului.
Da, v-am sărutat! V-am vrăjit, cât se poate!
Râd de bezna de dincolo de mormânt, fioroasă!
Eu nu-i cred morţii! Vă aştept de la gările toate –
Acasă!

Las’ să se scuture frunzele; spălate şi şterse
Fie cuvintele pe panglici de doliu, la groapă.
Dar, dacă pentru lumea întreagă sunteţi mort, reiese –
Şi eu sunt moartă.

Bineînţeles, văd, simt, – vă presimt aievea.
- Pe ale dumitele coroane care-ar fi rostul
benzilor?! –
Nu, nu v-am uitat şi nu vă voi uita
În vecii vecilor.

Unor atare promisiuni le cunosc lipsa de sens,
Ştiu de-al lor impuls insipid.
- Scrisoare în infinit. – Scrisoare în nemărginit univers. –
Scrisoare în vid.

Marina Ţvetaeva 

[Imperiul Rus, URSS, cu intervale mai lungi sau mai scurte de şedere la Berlin, Praga şi Paris, n. 1892 - d. 1941, prin sinucidere, din cauza unei depresii puternice generate de asasinarea de către boşevici a soţului ei şi de detenţia în „gulag”, timp de 16 ani, a fiicei lor, Ariadna] – Scrisoare în vid (lui P.E), poem publicat în revista "Ramuri", Craiova, nr.5-6, 2008, traducere şi prezentare de Leo Butnaru.

Încă...

Marius Iulian Zinca

· 

Nu. N-am plecat niciodată de acasă, doar m-am rătăcit.
Nu. Nu mai vreau să ridic alte cămări în inima cu paşii care îi mai dau vieţii.
Sunt prea multe şi nu mi-am colindat încăperile, toate.
În fiecare din ele sunt amintiri şi toate sunt cu lacrimi,
unele cu dor, 
unele cu zâmbete,
unele cu uitare.
Când o să termin de colindat, o să mă aflu în cămara aia în care sunt
doar eu cu mine, ghemuit, chircit
cu palmele închise fereastră la rugă,
cum mă aştept şi când nu mai ştiu de mine.

Departe sunt de mine, încă… (M.I.Z.)