martie 18, 2021

poate că dragostea este un drog

ce nu se mai jupoaie niciodată de pe creier
ce părere ai despre asta Janis Joplin
un bărbat și o femeie dansau îmbrățișați
fiecare privind întunericul
peste umărul celuilalt
important este să nu trivializăm replicile
a șoptit unul dintre ei
poate chiar eu însumi
o banalitate
un tavan pictat de Chagall
evreul acela rus care se încăpățâna să trăiască
deasupra pământului
sunete fabuloase
din trupul unei viori de plastilină

Valeriu Mircea Popa

https://www.lapunkt.ro/2019/05/poemul-saptamanii-valeriu-mircea-popa/


martie 13, 2021

Autobuzul fantomatic

Autobuzul era aproape gol: doar noi doi

Şi un cerşetor care cânta la armonică

În noaptea de aprilie. Era răcoare

Şi motorul maşinii susura. Păsări necunoscute

Se loveau de parbriz cu un ţipăt stins

Şi cădeau în rigole. Îmi amintesc şi acum

Călătoria cu autobuzul fantomatic.

Înfloriseră teii, iar magnolia murea

Cu rumeguş de petale. Erai frumoasă,

Erai atât de frumoasă încât pieliţa ochiului meu tremura,

Erai atât de frumoasă că îmi venea să strig,

Să râd şi să strig, şi să te întreb

Unde ai fost atâta timp, unde te-ai ascuns

Şi ai apărut abia acum, în autobuzul 331,

În miez de noapte, în Piaţa Romană?

Acordeonistul cânta ameţitor

Un joc din Ardeal şi maşina se apropia de Piaţa Lahovari.

Doamne, mi-am spus, trebuie să îi vorbesc,

Altfel o pierd pentru totdeauna. Altfel

Va dispărea pe o stradă, în noaptea parfumată.

Va fi înghiţită de marele oraş, de înşelătoarele

Roiuri stelare. M-am aşezat lângă tine,

M-am aşezat lângă tine şi te-am privit,

Şi ţi-am spus vorbe fără şir,

Iar autobuzul alerga în cerc, în ritm ameţitor de armonică.

Acum sunt cu tine pe promontoriu

Şi privim soarele cum răsare din mare,

Dar noaptea aceea niciodată n-o voi uita,

Autobuzul se mişca în cerc, iar tu îmi spuneai

Că ai nevoie de mine.

Mircea Florin Șandru

nft ((non-fungible token)

suntem

o singură imagine

în spații fără pereți

printre lanțuri

programe digitale

coduri de bare

 

posibilul

modelează remodelează

memoria limbajul

mai mult ca prezentul

 

oglinda noastră

cu minereuri egotice (erotice)

e fermecată tot mai mult

de gesturi și învelișuri cutremurate

 

intrăm în imagine

cu guri străine

cu narcotice

cu toată industria pierderii de sine

 

imaginea ascunde absența și absentul

 

noi în noi cu noi

modelăm

remodelăm

mai mult ca prezentul

 

Dan Mircea Cipariu, 11 martie 2021


martie 11, 2021

* * *

n-am venit să stau, am venit să plec

eu stau numai în mers

rareori cumpăr, nu-mi place să vând

sălașul meu sec

e plin cu de toate, ca un vers

care nu se mai termină, ca o cină

de taină pierdută... Nu ram Nu rădăcină –

o plămadă, un aluat, un gând

care mă precede și mă urmează

din munții voștri am făcut o singurătate

mai deasă ca pănura, mai deasă

ca singurătatea

 

Ion Caraion

# aproape viu, un mărăcine

de florian silișteanu

Era de vină geamul spart
trecea prin crăpătura strâmtă frigul dintre noi
se pregătea de nuntă
Cădeau din cer și se topeau pe rând
nu stele ci nori cu aripi fără păsări
niște oglinzi postum
zburând
Se clătina orașul tău ca la cutremur
pe scară Dumnezeu șoptea în legea lui spre sfinți
să nu se- aplece în afară
Apoi
e liniște
poetul nu mai scrie
tocmește îngeri cu simbrie
un dumicat la prânz și rugăciuni
călcând peste cărbuni
și trenul se oprește
în fața lui pe șine
stătea lungit
...aproape viu un mărăcine

martie 07, 2021

Marginea unei rugăciuni

Înduioşat ca după somnul de dup-amiază

Îl vorbesc de bine pe Dumnezeu

Trec printre dragi ticăloşi printre legăturile murdare dintre cuvinte

uitându-mă fără saţiu înapoi,

să văd cât am lucrat înainte

Abia noaptea târziu ies sub lună şi aduc apă şi beau şi ascult

torsul depănatul tot zgomotul ritmul fonic în locul sensurilor

din vremea Însemnărilor letale

Pe-un picior de iad

Iată că decad

Trei turme de turme

Şi nu lasă urme

Un glob de fum, o frază lungă înţeleaptă făcută ghem

Atât a rămas din livadă

Pomii înfloriţi i-a nins cine? cerul, răul, anapoda?

Neputincios privesc acum

înfricoşat şi laş

Să stai, să delirezi

până în zori în searbăda pustie

pe care o scrie

doar mâna păscută de iezi

din vremea Însemnărilor letale

Nu mai am nicio pajişte în cap şi în sânge

În schimb, marea din vecinătate are goluri în sine şi plânge

Aştept să fiu schimbat cu un biet om norocos

ori un negustor matinal la uşa cortului

ori un corturar tribal nervos tuşind de mama focului

zdrobind în butoiul de tablă fructele crude

Până se scutură pânzele de pe creier lucrează Trepidaţia

Nici azi nu voi avea real la discreţie

Nici azi nu voi recunoaşte nimic dintre cele de pe tarabe

Rododendronul din creier s-a plictisit să se umfle de frunze

Mimul alocat se priveşte-n oglindă şi-şi este sieşi

până peste cap

În buzunarele sale şi în sertare cocoloaşe de bismut

Aici fiecare clipeşte cu ochii altui nebun din pavilioanele repulsiei

Tâmpă şi feroce unduieşte iarba nouă

Toate acestea pentru a atinge marginea unei rugăciuni


Ioan Moldovan

Ioan Moldovan, ce e poezia

zi de pace

 

Mâine sigur va fi ziua de pus bulion, drept care

Toţi sicilienii şi-au luat concediu, eu însumi avui grijă să-mi plătesc

Şi ultima datorie

Greierimea – o pompă imensă şi complicată şi o muzică suavă

Făcând să funcţioneze maşinăria dolentă saturată de sare

 

Iar muştele de bucătărie ca nesimţitele, acum şi înmulţite, se plimbă

Pe fereastră încolo-încoace

Ci mâine, ah mâine, va sosi Brumaru să se inspire

Mâine sigur va fi ziua de pace

 

ultimul timp

 

Eu unul sunt sătul ca de mere pădureţe de stilou de stil de boul de mine

De neliniştea de seară de izvorul înroşit

De porumbelul care se luptă ca un boxer pentru un loc mai bun în ring

Doar când nu mă vede prin preajmă

Chiar şi de arta răbdării mele neluată de zei sub protecţia nebuniei

Ce-ar fi să mă liniştesc

Să nu mă mai ţin scai de mine cu toată înduioşarea animalică

Şi cu graba unui călău fără zile libere

Să nu mă mai întrebe când unul când altul ce e cu mine

În ultimul timp

Să zic şi eu ca tata: nu e nimic şi asta e –  ultimul timp

 

ea vine sigur din somn

 

Ea vine sigur din somn si poate din vis scâncind şi

Vrea să mă îmbrăţişeze şi uite cum mă feresc pretextând

Că vreau numaidecât să găsesc ultimul şi primul volum

Din omul fără însuşiri

Că uite s-a răcit vara s-a dus cum Profesorul Însuşi odată ne-a spus

Că semnele toamnei: cerul ploaia lumina veştile triste

Împotriva cărora nu te poţi apăra

Că stricarea gurii a inimii a cărnii

Că sângele înceţoşat

Mai bine să-mi trimită ea întrebări pentru a răspunde la ele

Şi repede dacă se poate

Dar ea vine trece uită de-mbrăţişare şi nici nu se mai uită-napoi

Cum stau încă aici precum câinele-acela din Negreşti-Oaş

Ale cărui picioare de dinapoi fuseseră nu ştiu cum nu ştiu când retezate

Târându-se acum ca un cerşetor de speţă umană spre uşa cofetăriei

Încurcându-se definitiv printre picioarele Consumatorilor

 

limbaj de păpuşi

 

Tocmai mă întorc din Satu Natal unde am luat premiu

Pentru avantajele insomniei

Şi-am râs la jocuri de cuvinte la mese lungi până spre dimineaţă

Acum vorbesc cu mine cum zice într-un loc Sfântupavel: da-da şi nu-nu

Dar tot un limbaj de păpuşi îmi iese

Ascult muzici  de tot felul şi nu bag de seamă

Cine a mai plecat de lângă piane

Tot mai ţicnit şi eu ca porumbeii Denisei despre care mopete

Spunea-n testament: nu-nu

Iar alergătorii din Tibet tocmai levitează deasupra tarabei mele

Doldora de insignifianţe

 

o undă roz

 

Vărul meu Ion s-a dus a intrat într-un rezervor gol a dat să sudeze fisura

Explozia l-a-mbrăţişat şi-n cadrul următor suntem în ţintirimul din Imbuz

Lăcrimăm aruncăm bruji peste copârşeu şi nu cunoaştem pe nimeni

 

Am pierdut uliţa stâna lunci cu mormoloci cânepişti

Pistruii încă neruşinaţi pe o faţă de fetiţă şi totuşi

Ne ţine laolaltă o undă roz ca o beteală tremurătoare

 

Întotdeauna m-am trezit în acelaşi trib unde nimeni nu merge la 

culcare de bunăvoie

Continuă certuri vechi bărcile s-au învechit iau apă şi

Undeva în mal stă tatăl nostru luând pe rând toate asemănările noastre

 

totul între ghilimele

 

Fiecare cunoaşte un fel de spaimă cenuşie pentru că oamenii trebuie

Să fie săraci la întoarcere şi Urşanabi ne iese înainte ne abordează personal

Începe să se jeluiască  scâncind

Că de ce obrajii tăi sunt scofâlciţi şi faţa ta e trasă că

De ce e aşa de îndurerată inima ta chipul tău trist că

De ce atâtea ofuri în pieptul tău că faţa ta-i

Un drumeţ ce vine de departe

Că de frig şi de arşiţă e arsă faţa ta ca într-o căutare de comori tu

Rătăceşti prin stepă şi translatorul de lângă noi fără să arate

Devine tot mai mânios văzând că tot ce spunem e deja spus şi tradus

Niciodată n-aţi ştiut ce e poezia

Acum o aşteptaţi ca pe o iubită de la puşcărie şi uite

Ea chiar vine şi e o babă ştirbă molfăind moartea noastră unanimă


Ioan Moldovan


Poezia, un delir fără sațiu

stare

 

Jazz pe c.d. supă de cartofi pe foc femeie dormind început de 

iarnă copii crescuţi şi plecaţi bătrâneţe

De îndată ce-i impui să se poarte frumos viaţa devine retractilă

Stă la îndoială

Se teme să nu fie caraghioasă

Masivul atac al realităţii – pe un versant

Pe celălalt doarme bietul soldat printre bozii şi gândul ca un

Cartuş de artificii a pornit din gol îl laşi îl scapi din vedenii

Îşi risipeşte singur florilegiul de luminozităţi

Mirosul de cozonac al acestui mileniu deja trist

 

univers în vălătuci

 

Când apare o nouă galaxie toate celelalte intră în ocultaţie

Ar trebui să nu dorm să nu mănânc să nu nimic şi să scriu aici privelişti

Ba să le mai şi citesc

Aşa cum n-au fost cum nu se putea să fie

Pline de absenţe, însă vii

Morţii cei mai dragi se înghesuie să-mi atragă atenţia: nu e sănătos să trăieşti

Ce să fac eu cu toţi ăştia vii şi morţi sunt doldora de ei

Legiferez după ce-mi trece clipa nelegiuită cu vedenii la cele două capete

O, cum vor fi mulţumiţi ei doar să citească liniar iar nu să trăiască de-a valma

Nu vă îngrijoraţi de nimic ci în orice lucru aduceţi cererile voastre la

Cunoştinţa Lui

 

o zi

 

Mi-am curăţat ochelarii  cu o soluţie spriţată dintr-un recipient mic de plastic alb  ş.a.m.d.

Dar vine un firicel de apă iernoasă prin fereastra bucătăriei şi mă face fericit

Trebuia pe vremea asta să fiu la Efes în mica tavernă a Muzeului

Literaturii  şi să mă întâlnesc cu genii

Să mă amestec cu ele, cu ei

Poate şi cititu-n franceză să mă fi picnit în acest „exil heureux”

Mai bine să dau un telefon lui Domnului Coordonator să-l întreb dacă a primit

Plicul cu viaţa şi opera mea (mele?)


Ioan Moldovan


Praf

Lipsa de rigoare a iernii: praf străluciri încălziri dubioase şi carnea grea a

Muţeniei

Un delir fără saţiu – poate asta, şi

Citate din poeţii morţi

Ioan Moldovan