Cu o singură suflare

Cu o singură suflare poţi să stingi

Această flacără blândă. Cu un singur gest

Poţi să ştergi urma mea de pe geamul aburit,

Cu o strângere de pleoape poate pieri

Amintirea ta despre mine. O orhidee sălbatică

Foşneşte în noaptea de cuarţ

Şi mirosul ei pluteşte între noi

Ca o punte sclipitoare.

Păşeşte încet, vino mai aproape şi povesteşte-mi

Hienele urlă pe malul celălalt

Şi dintr-un salt ne vor sfâşia,

Povesteşte-mi cât mai ai timp,

Cât îţi mai aduci aminte de mine.

Mircea Florin Șandru

În liniște

Mircea Florin Şandru

©

În linişte, stând în beciul înalt ca o catedrală,

Sub bolta veche pe care sclipesc mici

Boabe de apă din năduşeala pământului,

În singurătate, cu mâna lipită de tâmplă,

Vei auzi dintr-odată merele pe pătul

Scoţând o sfârâială plăcută,

Răsucindu-se pe scândura nouă de brad,

Sclipind, susurând ca nişte

Clopote reci, plutind ca o ceaţă de suflete.

Merele, mari globule de sânge dormind

Sub bolta de cărămidă, merele

Pe stratul de fân, cu greutatea lor uriaşă,

Merele, o brumă subţire le-nvăluie carnea,

În ele mai pâlpâie sufletul nostru... copil.

Autobuzul fantomatic

Autobuzul era aproape gol: doar noi doi

Şi un cerşetor care cânta la armonică

În noaptea de aprilie. Era răcoare

Şi motorul maşinii susura. Păsări necunoscute

Se loveau de parbriz cu un ţipăt stins

Şi cădeau în rigole. Îmi amintesc şi acum

Călătoria cu autobuzul fantomatic.

Înfloriseră teii, iar magnolia murea

Cu rumeguş de petale. Erai frumoasă,

Erai atât de frumoasă încât pieliţa ochiului meu tremura,

Erai atât de frumoasă că îmi venea să strig,

Să râd şi să strig, şi să te întreb

Unde ai fost atâta timp, unde te-ai ascuns

Şi ai apărut abia acum, în autobuzul 331,

În miez de noapte, în Piaţa Romană?

Acordeonistul cânta ameţitor

Un joc din Ardeal şi maşina se apropia de Piaţa Lahovari.

Doamne, mi-am spus, trebuie să îi vorbesc,

Altfel o pierd pentru totdeauna. Altfel

Va dispărea pe o stradă, în noaptea parfumată.

Va fi înghiţită de marele oraş, de înşelătoarele

Roiuri stelare. M-am aşezat lângă tine,

M-am aşezat lângă tine şi te-am privit,

Şi ţi-am spus vorbe fără şir,

Iar autobuzul alerga în cerc, în ritm ameţitor de armonică.

Acum sunt cu tine pe promontoriu

Şi privim soarele cum răsare din mare,

Dar noaptea aceea niciodată n-o voi uita,

Autobuzul se mişca în cerc, iar tu îmi spuneai

Că ai nevoie de mine.

Mircea Florin Șandru

Cu vremea și ochii tăi

Mircea Florin Şandru

Magia sunetului ©

– poezie şi euritmie –

Cu vremea şi ochii tăi vor ajunge

două mari şi întunecate păpădii.

Mai uşor cobori în nemişcare

dacă adormi cu faţa către cer

auzind

şi golurile dintre lumi.

Dar ulmi cu pieliţa subţire

ca în ureche la miei,

Mesteceni de sticlă gri

Când se întinde-n somnul tău Etherul

şi nu-l mai poţi opri.

Cu vremea şi ochii tăi vor ajunge

două mari şi întunecate păpădii.

Ion Mircea

 

L-am întâlnit pe Dumnezeu

 

Mircea Florin Şandru

L-am întâlnit pe Dumnezeu; era singur şi îi era foame, şi îi era frig,

Şi era nedormit. Stătea pe creasta cerului şi veghea. Îmi era frică

Să îl privesc, îmi era frică să-i spun toate păcatele mele.

Coboară Doamne, i-aş fi zis – şi m-ar fi înţeles, şi m-ar fi ascultat –

Căci El trecea dincolo de limbi şi dincolo de fiinţe.

Coboară Doamne în casa mea, i-aş fi zis, şi i-aş fi dat haine,

Şi l-aş fi aşezat lângă foc, şi i-aş fi dat mied, şi i-aş fi dat merinde,

Şi i-aş fi spus o poveste de demult. Şi el ar fi adormit, şi l-ar fi visat

Pe Fiul Său, şi ar fi râs în somn, şi ar fi fost fericit, şi s-ar fi simţit ocrotit,

Şi n-ar mai fi plecat niciodată. Şi ar fi venit primăvara,

Şi am fi scos plugurile, şi am fi tras brazdă, şi am fi semănat

Grâu, porumb şi secară. Şi ar fi venit vara, şi am fi stat sub pomul vieţii,

Şi am fi bătut coasa. Goi până la brâu am fi cosit dealurile

Poloage, poloage. Şi ar fi venit femeia mea, şi ar fi venit copiii mei

Cu mâncare, cu apă şi cu ştergare, căci am fi fost asudaţi

Şi obosiţi, şi arşi de soare. Apoi am fi secerat şi am fi treierat,

Şi am fi dus sacii la moară. Toamna am fi umplut coşarele cu porumb

Şi am fi văzut cum zboară cocorii. Ar fi venit iarna şi am fi stat în casă

La gura sobei. Şi eu i-aş fi spus o poveste de demult,

Şi Dumnezeu ar fi adormit, şi l-ar fi visat pe Fiul Său,

Şi ar fi râs în somn, şi ar fi fost fericit şi s-ar fi simţit ocrotit,

Şi n-ar mai fi plecat niciodată.

Te țin în brațe

 

Trupul tău pare mai uşor

Decât înaripatele fructe ale platanului,

Te ţin în braţe şi păşesc pe colina întomnată

Îmbrăcată în palidele culori ale nisipului.

O frunză galbenă arde cu totul,

Cenuşa ei se dizolvă şi dispare,

Ca evanescentele baloane de săpun.

Un pom pe pajişte, o fântână de piatră,

Tremurătoarele umbre ale crenguţelor de măceş,

O goarnă sunând pe versantul celălalt,

O tinichea albastră. Şi gura ta mirosind a fragi,

Şi ochii tăi mai strălucitori decât strălucirea.

Mircea Florin Șandru

Lumină deasupra gropii

Lumină dansând deasupra întunericului

Şi a morţii. Lumină deasupra uriaşei gropi

Cu şobolani şi gunoaie. Lumină

Peste toţi cei care se tânguiesc, care plâng,

Care caută o ieşire. Lumină peste

Toate aceste strigăte care cad

În hăul de piatră. Lumină şi blândeţe,

Şi iertare, şi somn. Întinde mâna Ta

Cu vene subţiri şi albastre şi luminează,

Întinde mâna Ta, Doamne, şi ne miluieşte pe noi.

 

Mircea Florin Șandru

 

Podul Grant

Iubito, trenurile trec,

Iubito, trenurile vin,

Ca nişte bivoli somnolenţi,

Ca nişte monştri levantini.

Trec trenuri pe sub Podul Grant,

Pe linii reci de diamant

Şi flutură la geamuri, lin,

Perdele roz de crepdeşin.

Trec trenuri albe, trenuri moi,

Trec trenurile peste noi,

Trenuri de noapte şi de zi,

Cu miri, mirese şi copii.

Trec trenuri negre, trenuri verzi,

Astăzi te urci, mâine te pierzi,

Te urci copil şi te cobori

Purtat încet de subsuori.

Trec trenuri pe sub Podul Grant,

Pe linii reci de diamant,

Abia le simţi cum vin uşor,

Şi te-ameţesc cu roua lor.

Parcă am fi, parcă n-am fi

Nici prea bătrâni, nici prea copii,

Te urci copil şi te cobori

În somn adânc, pe pat de flori. 

Mircea Florin Șandru

Așa cum ești

Aşa cum eşti, tăcută şi blândă,
Cu ochii tăi mari în care mă pierd,
Ca într-o câmpie verde şi foşnitoare.
Aşa cum eşti, tăcută şi friguroasă,
Stând la fereastră şi privindu-mă
Cum mă îndepărtez, cum dispar în apele zilei.
Aşa cum eşti, acum şi pururea
Cea mai frumoasă. Printre maşinării,
În magma acestui veac,
În strălucirea pleoapelor mele.
Aşa cum eşti, tăcută şi singură,
Doar respiraţia ta o aud, ca de pe munte
Şi ca de dincolo de tăcere.
În furia curentului, în cataractă exist,
În vidul torenţial care arde fierul şi piatra
Eu doar pe tine te am
Şi doar pe tine te ştiu,
Aşa cum eşti, tăcută şi luminoasă.

Mircea Florin Șandru

Ca silabele unui mare pian

Pot sta treaz o noapte întreagă lângă tine, în întuneric,
E o nebunie, recunosc, dar mie îmi place şi
Tot ce îmi place mă odihneşte.Cunoaşte-mă!
Spune noaptea, cunoaşte-mă!, spune sufletul, 
Cunoaşte-mă! spune lumea de forme a nopţii. 
Îmi deschid încet floarea craniului, îmi deschid 
Venele, îmi deschid întreaga poartă de sânge, 
Deschid auzul, ca o membrană imensă, 
Deschid nervii, ca o plasă de fire electrice, 
Pun şira spinării să stea la pândă, şi ea, ca hiena 
În pustiu, îşi scoate ghearele şi aşteaptă. 
Veniţi sunete, spun, veniţi sunete; şi ele vin, 
Ca silabele unui mare pian, ca o rostogolire calmă de ape. 
În fiecare noapte alte sunete, mai ciudate şi mai difuze. 
Dacă închid ochii le văd; ca nişte forme aeriene, 
Plutind în dezordine peste străzi, purtate de curenţi, 
De vântul dulce al nopţii. Aş putea alcătui viaţa 
Numai din sunete, mi-aş putea-o imagina, 
Totul ar putea fi construit numai din sunete: 
Oamenii, oraşele, muntele, animalele, dragostea, somnul, 
Foşnetul coapselor tale, trupul tău pâlpâind sub cearceaf, 
Respiraţia ta, ca un abur alb care îmi mângâie faţa. 
Din imensitate vin voci, zgomote de maşini, plescăituri, 

Corpuri în apă. Sunete mici ca alicele, venind din apropiere, 
Sunete grave, venind de la mare depărtare. 
Noaptea pulsează, gâlgâie, doarme, agonizează, 
Se varsă în mii de vase comunicante, se distilează, sounds in the darkness. 
Pot sta treaz o noapte întreagă după ce am făcut dragoste şi acum dormi, 
Pot să ascult la nesfârşit carnea ta sfântă şi înnoptată...

Mircea Florin Șandru

Îți sărut ochii

O lumină vine din pântecele mării,
Plutind încet pe nori, pe munţi, pe ape freatice.
Bună seara! îţi spun; ochii tăi sunt două magice stele,
Chipul tău e desenul de abur al unui înger nevăzut, 
Trupul tău e harfa pe care au cântat zeii. 
De unde vii?, te întreb, cine eşti, cine eşti? 
Pe drumul de ţară vin strălucitori bicicliştii, 
Aripi se nasc deasupra meningelui şi lopătează, 
Oraşele ard în plasma marilor linii electrice, în capcana străzilor lor, 
Asteriozi uriaşi luminează pentru o clipă pădurea. 
Cine eşti, cine eşti? 
Prin întuneric îţi pipăi faţa, îţi mângâi creştetul, îţi sărut tâmpele, 
Îţi sărut ochii, îţi sărut pleoapele, îţi ating sprâncenele, genele, 
Îţi înconjor gâtul cu braţele. 
De unde ai apărut? De ce te-ai arătat singurătăţii mele 
Abia acum, când nu mai pot opri curgerea anilor? 
O lumină vine din pântecele mării 
Şi se stinge încet, călcând pe nori, pe munţi, pe ape freatice, 
Oraşele dorm, trenurile aleargă prin bărăganele morţii, 
Fii cu mine, rămâi cu mine, să nu te îndepărtezi, să nu pleci într-o lungă călătorie.

Mircea Florin Șandru

Un fulger pe mare

O flacără vie am aprins azi pentru tine,

Deasupra nopţii, deasupra muntelui,

Strălucind ca un fulger pe mare,

O torţă a bucuriei,

În care ard toate cuvintele mele,

În care eu însumi ard

Şi renasc din alba cenuşă.

O flacără nepieritoare am aprins azi pentru tine,

Deasupra morţii, deasupra liniştii,

Deasupra valului uriaş al zilei

Care urlă apoi se stinge în nisip.

O flacără albă şi atât de nepământească,

Explodând ca un astru imens, cu razele lui

Care curg de la stele la stele,

O torţă nemaivăzută, ca un copac

Nou şi nemuritor, ca o pată petrolieră arzând

În întuneric, pe apă,

O flacără purtând chipul tău,

Pe cerul inimii mele.

O flacără veşnică am aprins azi pentru tine.

Mircea Florin Șandru

Buzele mele au șoptit

Mircea Florin Şandru

9 ore · 

Când mă aşteptam mai puţin, lumina a venit din haosul nopţii,
A început să curgă spre mine, foton cu foton,
Căutându-mi faţa. Eram livid şi gol,
Întunericul intrase în mine, moartea intrase în mine
Şi nimic din alcătuirea mea nu mai pâlpâia.
Stăteam întins pe spate şi priveam cerul,
Dar cerul dispăruse şi pământul dispăruse dedesubt,
Şi nici marea nu mai foşnea; totul era încremenire,
Eram piatră, eram pământ, eram mormânt,
Eram forma pietrificată a unui animal dispărut, eram siliciu.
Logosul pierise, mişcarea pierise; nici praful stelar nu mai adia,
Un hău negru era împrejur,
Iar Dumnezeu plecase parcă într-o lume de demult.
Dar deodată lumina a venit din pântecul nopţii,
S-a prelins pe faţa mea, m-a cutremurat
Şi ochii mei au început să plângă, să se bucure şi să plângă
Şi buzele mele au şoptit: De ce, Doamne,
Ţi-ai adus aminte de mine?
Eu, care am luat în deşert numele Tău,
Care mi-am înălţat chip cioplit,
Şi am fost sluga clipei trecătoare.
Ridică-te! mi-a spus, ridică-te! mi-a spus,
Aminteşte-ţi cuvintele tale şi umblă.

Cu vremea şi ochii tăi

Mircea Florin Şandru

· 

Cu vremea şi ochii tăi vor ajunge
două mari şi întunecate păpădii.
Mai uşor cobori în nemişcare
dacă adormi cu faţa către cer
auzind
şi golurile dintre lumi.
Dar ulmi cu pieliţa subţire
ca în ureche la miei,
Mesteceni de sticlă gri
Când se întinde-n somnul tău Etherul
şi nu-l mai poţi opri.
Cu vremea şi ochii tăi vor ajunge
două mari şi întunecate păpădii.

Ion Mircea 

[poet, eseist, critic literar, prozator, traducător, scenarist, autor de literatură pentru copii, membru întemeietor al cenaclului şi apoi al revistei studenţeşti clujene “Echinox”, fost redactor şi redactor-şef al revistei sibiene “Transilvania şi director în cadrul Institutului Cultural Român, n. 1947, România] – Cu vremea şi ochii tăi, din volumul de debut „Ion Mircea, Istm”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1971, redactor Vasile Igna.

Îmi spui

Mircea Florin Şandru

· 

CRINI ÎN CENUŞA ZILEI ©
– lirică feminină românească şi universală –

Îmi spui
că dac-am fi împreună
mi-ai aduce în fiecare dimineaţă
lapte şi pâine
Am avea
o uşă comună
lumină comună
şi-o noapte împreună

Dar ne despart
cheile
scările
apartamentele
ochii bărbatului
ochii femeii
chiar şi salcia plângătoare din curte
sub care nu ne putem săruta

Îmi spui
Că eşti pentru mine
ca rasăritul soarelui
ca să-l văd
mă-ntorc cu spatele la oameni

Małgorzata Hillar

Când iubesc

Mircea Florin Şandru

· 

CRINI ÎN CENUŞA ZILEI ©
– lirică feminină românească şi universală –

Când inima mi-e plină de iubire
Ca mine nimeni nu e fericită –
Aud atunci chiar iarba cum palpită,
Oricare şoaptă-a ei mi-e înţeleasă,
Stăpâna lumii parc-aş fi din fire
Când inima mi-e plină de iubire.

Ca lumea toată-atuncea sunt bogată,
De la oceane până la pâraie,
Rămân o fetişcană – vâlvătaie
Mă aprind ca un chibrit fără-a mă stinge –
Cântările cele mai dulci deodată
Că sunt aşa bogată mă arată.

Oricare taină-atunci o pot pătrunde,
Tristeţile mă ocolesc cu toate,
Spre seară ochiu-mi vesel îmbătat e –
Când e aşa iubită fetişcana,
Atunci mă rog cum ştiu eu pentru viaţă,
Căci mă iubesc toţi oamenii de-oriunde.

Iar el când mă priveşte cu iubire
M-aş zbate ca un clopot cu putere,
Aş vrea să scot doar sunete de miere
În zori prin ceru-atâta de albastru...
Zâmbesc şi râd. Şi râd de fericire
Când inima mi-e plină de iubire.

Lumina-mi, nimănui de nu-i e dragă,
Spre suflet mi se lasă o tăcere –
Se-apleacă-atuncea florile-n durere
Şi-n chinuri munţii umeri-şi coboară...
N-am bucuria soarelui întreagă
Când n-am în inimă o fiinţă dragă.

Medeea Kahidze 

[URSS, Republica Georgia, n. 1933] – Când iubesc, din volumul „Antologia poeziei gruzine (sec.XII-sec.XX)”, Editura Minerva, BPT, 1974, antologie, traducere şi note de Dumitru M. Ion, prefaţă de Marcel Petrişor; eseu despre poezia gruzină de Ghiorghi Ţiţişvili.

Scrisoare în vid

Mircea Florin Şandru

7 ore · 

CRINI ÎN CENUŞA ZILEI ©
– lirică feminină românească şi universală –

Peste pământul dumitale frunzele cădeau în hău,
Şi-acum mai miroase-a pământ.
Simt că râzi! – În fericita trăsurică de drumeţie pitit!
Luna e sus.
Ascultă-mă, mortule, ascultă-mă, dragul meu,
Totuşi, îmi aparţii, ca prin legământ
Al meu – atât de netăgăduit şi de nepotrivit,
Ca acest braţ supus.

Iar cu bocceluţa, devreme, veni-voi, până dimineaţa cade,
La uşa spitalului.
Dumneata pur şi simplu ai plecat în ţările calde,
Spre-ntinsul oceanului.
Da, v-am sărutat! V-am vrăjit, cât se poate!
Râd de bezna de dincolo de mormânt, fioroasă!
Eu nu-i cred morţii! Vă aştept de la gările toate –
Acasă!

Las’ să se scuture frunzele; spălate şi şterse
Fie cuvintele pe panglici de doliu, la groapă.
Dar, dacă pentru lumea întreagă sunteţi mort, reiese –
Şi eu sunt moartă.

Bineînţeles, văd, simt, – vă presimt aievea.
- Pe ale dumitele coroane care-ar fi rostul
benzilor?! –
Nu, nu v-am uitat şi nu vă voi uita
În vecii vecilor.

Unor atare promisiuni le cunosc lipsa de sens,
Ştiu de-al lor impuls insipid.
- Scrisoare în infinit. – Scrisoare în nemărginit univers. –
Scrisoare în vid.

Marina Ţvetaeva 

[Imperiul Rus, URSS, cu intervale mai lungi sau mai scurte de şedere la Berlin, Praga şi Paris, n. 1892 - d. 1941, prin sinucidere, din cauza unei depresii puternice generate de asasinarea de către boşevici a soţului ei şi de detenţia în „gulag”, timp de 16 ani, a fiicei lor, Ariadna] – Scrisoare în vid (lui P.E), poem publicat în revista "Ramuri", Craiova, nr.5-6, 2008, traducere şi prezentare de Leo Butnaru.

Mîna ta

Mircea Florin Şandru

4 ore · 

CRINI ÎN CENUŞA ZILEI ©
– lirică feminină românească şi universală –

Simt dulce mâna-ţi dragă în mâinile-mi febrile!
Lin, degetele tale le-ating, de catifea,
Năvalnice extaze mă copleşesc, subtile,
Şi fire nevăzute mă-nlănţuie de ea.

Când simt că tremur, mâna-ţi nădejdea îmi trezeşte,
Şi soarta grea mai lesne o pot întâmpina;
Oricât de-adâncă-i rana ce-n sânul meu dospeşte,
Durerea să-mi aline, mi-ajunge mâna ta.

Când sufăr, câteodată, de mângâiere plină,
O simt cum se aşează pe fruntea-mi, ca un scut.
Şi fruntea-mi ce spre mâna-ţi, pioasă, se înclină,
Roşeşte, ca în ziua întâiului sărut.

Atunci, trecuta vană splendoare parcă-nvie;
Aş vrea să-mpart cu tine şi drumul cel mai greu,
Spre orice ţel, prin noaptea cu bezna ei pustie,
Doar de-aş putea de mână să mi te ţin mereu!

Elena Văcărescu

Dragoste

Sufletul meu era o rochie albastru-deschis de culoarea cerului;
am lăsat-o pe o stâncă pe ţărm,
şi am veni la tine goală ca o femeie.
Şi ca o femeie m-am aşezat la masa ta,
am băut vin cu tine şi am sorbit din parfumul de roze.
M-ai găsit frumoasă, mi-ai spus că mă asemuiam unei fiinţe văzute în vis,
am uita totul, am uitat copilăria, căminul,
nu-ţi ştiam decât mângâierile ce mă ţineau prizonieră.
Şi tu ai luat surâzând o oglindă şi m-ai rugat: priveşte-te-n ea!
Am văzut că umerii mei erau făcuţi din pulbere şi cădeau în pulbere,
am văzut că frumuseţea mi-era bolnavă şi nu voia decât să dispară
O, strânge-mă tare în braţe, atât de tare încât să nu-mi trebuiască nimic altceva.

Edith Södergran

Mircea Florin Şandru

CRINI ÎN CENUŞA ZILEI ©

– lirică feminină românească şi universală –