Tandrețe

CPA – Katia Fodor 

Și îl privește
Cu atâta  încântare:
(un cireș înflorit,
o mare liniștită,
un apus înflăcărat )
Cum își șterge
Fața și gâtul
Și umerii,
Lent, gândind la altceva,
Cum lunecă
Un fir de apă
Până la genunchi
Și mai departe,
Până la tălpile lui,
Și de acolo intră
În pământ
Luând chipul
Unui izvor miraculos ,
Cum își scutură părul
Și răcoarea aceasta
O împresoară
În arșița zilei,
Cum încheie nasturii cămășii
Și îi simte degetele
Pe fiecare vertebră.
(între arsură și îngheț).

Apoi se îndreaptă
Agale spre poartă
Și din mersul lui
Răsar de-a valma
Zambile și iasomie,
Mușcate și crizanteme,
Via se umple
De polen și struguri
Deopotrivă,
Deasupra zboară lăstuni
Pregătindu-se
De migrație
Fără să mai aștepte toamna
Și cad fulgi mari de zăpadă
Din cel mai înalt cer
Fără să mai aștepte
Iarna.
Fiecare cuvânt
De rămas bun
Aprinde fie o salcie
Însingurată,
Fie un stâlp de casă
Cu sori crestați,
Fie o căpiță de fân
Cu toți greierii
Înăuntru.

Brusc,
Poarta de închide
Cu zgomot asurzitor
După care urmează
Tăcere,
Nu liniște..

Mai târziu ea întinde
Pe frânghie
Ștergarul la uscat
Și se sperie
De urma arsurii
Buzelor lui,
A obrajilor,
A tâmplelor,
A frunții,
Și a pleoapelor închise.
Din margini
Încă picură apă.

E-atâta liniște

E-atâta liniște în câmp, că poți s-auzi în noua primăvară, 

crăpat de umezeală și de seară, 

cum crește spicul grâului în câmp.

E-atâta liniște în câmp!

Plânsul câmpiei lung ca dupț ploaie;

greoiul fum de pe gunoaie,

se suie – ca alt cer – în câmp.

Tauri rămân cu vacile în câmp pe pata albă, pusă jos, de lună; 

și sperioși că se-mpreună, mugesc spre lună, lung și tâmp.

Benjamin Fundoianu

În liniște

Mircea Florin Şandru

©

În linişte, stând în beciul înalt ca o catedrală,

Sub bolta veche pe care sclipesc mici

Boabe de apă din năduşeala pământului,

În singurătate, cu mâna lipită de tâmplă,

Vei auzi dintr-odată merele pe pătul

Scoţând o sfârâială plăcută,

Răsucindu-se pe scândura nouă de brad,

Sclipind, susurând ca nişte

Clopote reci, plutind ca o ceaţă de suflete.

Merele, mari globule de sânge dormind

Sub bolta de cărămidă, merele

Pe stratul de fân, cu greutatea lor uriaşă,

Merele, o brumă subţire le-nvăluie carnea,

În ele mai pâlpâie sufletul nostru... copil.