Reînviere

Este adevărat că, după moarte, într-o zi
Vom fi treziţi de un înfricoşător sunet de trompete?
Iartă-mă, Doamne, dar eu mă consolez cu gândul
că trezirea şi învierea noastră, a celor morţi,
vor fi vestite de cântecul unui cocoş.
După asta vom mai aromi un pic...
Prima care se va scula va fi Mama... O vom auzi
aprinzând în linişte focul, 
punând în linişte ceainicul pe plită
şi ridicând cu blândeţe ibricul de pe policioară.
Iar noi vom fi din nou acasă.

Vladimir Holan

Traducerea Petru Dimofte

* * *

Ademeniri cereşti,
şi nu ştii răspunde:
mai eşti? nu mai eşti?
până când? până unde?

Nume şterse pe cruci,
şi ceva ţi se-ascunde:
dac-o fi să te duci,
până când? până unde?

Iarăşi clopote bat,
iarăşi toaca răspunde:
încă unul plecat,
până când? până unde?

Ademeniri cereşti,
şi ceva ţi se-ascunde:
mai eşti? nu mai eşti?
până când? până unde?

Ion Horea

Sunt femeie

Sunt femeie,
corpul meu plutește de atîta timp,
deasupra apelor întinse, alb ca o lumină de lună,
impudică și tăcută.
Sunt o mamă nemiloasă.
care-și îmbrățișează copilul,
pînă la sufocare,
îl face iarăși una cu ea însăși,
ca altădată,
cînd burțile mari erau camere umbroase de odihnă,
erau încăperile bune dinspre stradă,
camerele vacanței veșnice,
fără durere, fără lacrimi,
erau locul acela unde nimeni nu se desparte de nimeni.
Sunt o femeie, adesea urîtă,
corpul meu era ieri o barcă de hîrtie
l-am aruncat în joacă pe suprafața acestei ape,
sperînd să mă ducă departe.
Azi sînt balena ucigașă,
adesea frumoasă,
care-și așteaptă pescarul.

Svetlana Cârstean  

Cum aș putea, oare, să te uit

Cum aş putea, oare, să te uit
cînd tu vii la mine în fiecare noapte
despici uşor fereastra în două şi intri, şi ieşi, şi intri
şi te uiţi, şi mă uiţi şi iar te uiţi cum te visez şi te văd
cum tai în două fereastra şi intri, şi ieşi, şi te uiţi, şi mă uiţi
cum aş putea, oare, să te uit
cînd tu ţi-ai făcut din ubicuitate un tandru obicei
şi eşti peste tot şi eu sînt pe niciunde
cînd tu îmi invadezi conştiinţa cu subconştientul tău
şi îmi intri sub piele epilîndu-mi venele prin interior
şi te plimbi cu gondole tăcute pe arterele mele şi îmi tulburi sîngele
cum aş putea, oare, să te uit
cînd tu înalţi castele de nisip din mîinile mele
şi circuli fără bilet pe toate liniile palmelor mele
cum aş putea, oare, să te uit
cînd în fiecare dimineaţă cînd mă bărbieresc
tu eşti acolo, mă aştepţi şi îmi dai bună dimineaţa! din oglindă
cum aş putea, oare, să te uit?

Iulian Tănase

Retrocedare

la început dai tot
de fiecare dată mai mult decât ai
apoi păcătoasa necesitate
de a recupera începe să te macine
ca pe un dependent de heroină

atunci e momentul când începi să pierzi. şi pierzi. invariabil.

/ știi, viaţa e o păpuşă rusească: „obiect similar într-un alt obiect similar.
(un păcat acoperă pe altul )
(o tristeţe acoperă pe alta)
(o iubire acoperă pe alta)
(o femeie acoperă pe. .. nu.! o femeie nu) /

toată lumea ta (o cantitate de oameni de altfel neglijabilă)
se opreşte din expansiune
şi îţi dai seama că nici un om nu este, într-un fel sau altul, special
ei sunt diferiţi doar prin numărul de păcate

/ începi să alergi pe străzi / să urli în gura mare cât de mult iubeşti tu şi ce suflet mare ai / să te rogi de toţi trecătorii, ăia indiferenţi şi insensibili, să intre la tine în inimă şi să vadă că ai atâtea camere de oaspeţi, toate umplute până la refuz cu bune intenţii / de fapt vrei aşa puţin de la viaţă şi ai fost greşit înţeles /

totul e prea fierbinte. te opreşti.

atunci e momentul când ar trebui să plouă. şi plouă. invariabil.

Dan Herciu

Într-o seară

Într-o seară îl țineam pe genunchi pe pruncul meu, îl drăgăleam și-l studiam... L-am întrebat la un moment dat: 
– Fiule, ce ai tu de la mine? Ai ochi frumoși și strălucitori, ai ochii mamei tale... uneori, când râzi într-un anume fel, ți se formează o gropiță într-un obrăjor, nici asta nu e moștenită de la mine. Buzele tale parcă seamănă cu ale mele, câteodată îți muști buza de jos cu vinovăție exact așa cum fac eu... Poate bărbia să fie de la mine? Sprâncenele? Sau culoarea părului? Chiar, copile, ce crezi tu că ai de la mine?
M-a privit grav câteva clipe, s-a aplecat și și-a lipit fruntea de fruntea mea fără să plece privirea (e un gest al nostru), apoi a revenit în poziția inițială, și-a dus mâna stângă la piept și a rostit:
– Inima, tată... inima o am de la tine!
Mi-au dat lacrimile, nu vă ascund acest lucru... la urma urmei sunt tată, puteți înțelege, nu-i așa? Unii dintre voi știți că vibrez într-un anume fel... poate ați avut răbdare și curiozitate să vă apropiați de mine, poate ați fost prietenii mei, poate m-ați iubit, poate m-ați iertat.. în inima mea mereu a fost iubire, încă mai e....
Îi mulțumesc fiului meu! Cel mai probabil nu va citi niciodată aceste rânduri, dar nu contează... știu că va fi bine. Amândoi vom fi bine!

Paul Arva

Facebook, 28 Iulie 2017

Celei care se îndepărtează cu o floare a uitării în mâini

Eşti sau nu eşti? Al cui e chipul oare
care în raza văzului apare mi-apare?
Lumina se întoarce la izvoare.
Te văd aievea sau mi se năzare?

Sunt unic martor care să-ţi ateste
ivirile în prag fără de veste
Statura ta în umbra serii este
părere, tragedie sau poveste

Sărută-mă. Mi-e gura o pecete
a unui vis ce n-o să se repete.
Coboară un cocor din zări încete.
Să nu mai sorbi iubirea mea din Lethe.

Aş vrea îngândurat să te descânt,
să leg fiinţa ta de un cuvânt
ca să ne regăsim atuncea când
vom mai veni vreodată pe pământ

Ultima oară când ne-am întrupat
ţi-am povestit un basm de neschimbat.
Era al nostru cel adevărat.
De ce-ai plecat din el? De ce-ai uitat?

Privirea pierde tot ce mâna strânge.
Până la tine glasul nu-mi ajunge.
Fantomele încep să te alunge.
Nu lacrimi în cuvinte am, ci sânge.

Cezar Baltag

Nu credeam să învăț...

Fără frumuseţea ta, frumuseţea lumii e scrum şi cenuşă,

Fără braţele tale, braţul oricui e pentru mine laţ de spânzurătoare.

Trăiesc numai ca să măsor, în fiece clipă, neîndurarea morţii.

Fără ochii tăi, ochii mei nu văd decît întuneric,

Nimic nu mai are glas, stinsă e orice lumină.

Ce grea e moartea într-un univers care el însuşi moare.

Fără numele tău, numele meu numeşte neantul,

Vânăt urcă din adânc valul mării, urlându-şi disperarea.

Fără frumuseţea ta, frumuseţea lumii e scrum şi cenuşă.

Geo Bogza

Poemul care nu se sfârsește

(din volumul – scrisoare dintr-o cafenea – anei, cu drag)

de departe se aude cum suspină Dumnezeu
oamenii ies pe la porți 
nu mai știi care sunt vii 
care ridicând din morți

își fac mare crucea – tot mai des uitată
Domnul trece mai departe
poartă încuiată

de prin curți câinii dau să rupă lanțul
cineva le aruncă dumicatul
se reped și mușcă
împărțind păcatul

frigul iar dă semne înghețând târziul
prin icoane îngeri făcând focul
numai ea distanța scăpărând chibritul
a aprins luminii ghicind cu ghiocul

Doamne nu mă mai certa
am rupt din cămașa Ta
și-am șters lumii lacrima
și m-am înrudit cu ea

Florian Silișteanu 

***

De câteva ceasuri prin oraş
iubito ce singur
înfăşor firele de sânge ale unei privelişti
pe după înfrângeri
se întunecă
lumina ce galbenă
se târăşte pe ziduri printre crăpături
înghiţind materia
şi-n plin centru se decolorează
în blândeţea vitrinelor
cu replici între galben şi galbin
peste care năvăleşte
orizontală cheală grizonată
strada
în fond asta nu are nimic cu noi
prin odăi părul tău
ca o cuvertură uzată
ţi se prăvale pe umerii de un
covârşitor respect
şi eu spun
ah, corbii părului tău
iubito, ca un nud
par să învolbure totul
cu muzică lentă
clavirul spune o anecdotă
paharele şi prunele de plastic
pe masă
calmează tăcerea
nu plânge nu plânge ce naiba
e prima dimineaţă de şapte a anului.

Ion Monoran

Partea ascunsă

Nu e greu să scrii o poezie tristă,

e destul să-ți lepezi pieile de zi cu zi

și s-o lași să iasă din carne, din viscere,

din sînge, la suprafață…

E ușor să scrii o poezie veselă –

trebuie doar să îmbraci o piele

tatuată în culorile curcubeului

și s-o fluturi pe pagină.

E altfel cu poeziile prinse-n

capcanele blînde, aprige, ale melacoliei –

nici îmbrăcat, nici dezbrăcat,

nici călare, nici pe jos,

doar în voalul străveziu

din care se ridică încet, încet,

fără grabă, fără explozie, fără milă,

o blîndă sfîșiere de sine, de tine…

De mine?

 Liviu Antonesei

20-21 Iulie 2017, în Iași

Ochii doar

De pe obrazul tău,
Petala unui trandafir alb-roz
Altădată,
Puful gingaş a dispărut.
În barbă,
Printre ridurile întortocheate,
Din loc în loc câte un fir gros.
Scaieţi pe o mirişte părăsită
Într-o vară uscată.
Ochii doar,
Cer albastru
Presărat cu tristeţi
De septembrie,
Îmi trimit aceeaşi iubire
De altădată.
O altă iubire?

Dan David