Frunze

aș vrea să mă așez pe marginea trotuarului,
să aștept să se facă noapte la capătul străzii – singurătatea
mea de acuma mai are
ceva la fel cu cea din copilărie,
când nu știam că trece pentru totdeauna
vremea? nu se poate răscumpăra
cu nimic vremea de atunci? nu mai rămâne
adevărat nici un gest, chiar așezat
pe stradă cu capul în mâini?
și lumina, care se spulberă pe obiecte,
și obiectele se fac frunze,
și se fac frunze.

Mircea Ivănescu

Din volumul „Versuri”, 1968

Păsări în amurg

Dezgheaţă-te, lume, dezgheaţă,
un clopot de clor ne desparte,
aripile-s tot mai în ceaţă,
inima e tot mai departe.

Roteşte-te, lume, roteşte
şi tu soare du-mă în vară
orizontul mă părăseşte
prietenii încep să dispară.

Nu zărisem că norii aleargă
şi nu bănuiam că-i furtună,
eram opt, eram cinci, eram patru
şi parcă zburam împreună.

Parcă ieri mai era dimineaţă,
soare-n valuri şi-acuma-i doar nor.
Sunt o pasăre singură-n ceaţă
şi abia mai ştiu dacă zbor.

Cezar Baltag

Te-am prins

ai lucit o clipă în soare
harpist, tu din solzii
deltei reci de dogoare

te-am prins și te-am plîns
la apa neîncepută de jegul coconului
cu gura din care atîrnă
limbile Babilonului

te-am prins
te-ai zbătut
la apa neîncepută
mi-ai tăiat degetele-n
laba de broască, încet
ca-ntr-o inimă descusută

sub sălcii sălcii
îi chemasei pe vii

te-a prins seaca și gînditoarea
trestie-frumoasă și bestie

te-am prins într-o capcană de apă
sub care morții mei sapă
te-am prins fără vină
într-o catastrofă de mină

vietato vivere – tre morti, tre
disparuti e tre leșin-iati
peste ei umbra ta trece
cu sfaturi
a se păstra la loc uscat
întunecos și rece

pe tine, care nu cunoști vreun mort
după vorbă sau după port
în care se-necară ai mei
amoebe luptînd în groapa cu lei

îți mai dau cîte-un vierme
care-i roade singurătatea
să te hrănești în acvariu,-n sicriu
sting lumina pe care-ai aprins-o pe ape
Tu, cel ucis să te scriu

Ion Stratan

* * *

... Îmi pare aşa ciudat
Că avem atâta vreme pentru ură,
Că viaţa nu-i decât o picătură
Între acest moment şi celălalt.
Şi e neînţeles de trist
Că nu culegem flori,
Că nu privim la cer mai des,
Că nu iubim
Noi, care atât de repede murim.

Jean Cocteau

Nu sfătuiesc pe nimeni

Nu sfătuiesc pe nimeni,

Tânăr sau bătrân,

Să se apuce de scris poezie,

E o ocupaţie periculoasă,

Aproape sinucigaşă,

Îţi pierzi, urmând calea poeziei,

Instinctele primare,

Respectul celorlalţi,

Şi chiar lumina ochilor,

De atâta trans-scris şi şters,

La calculator,

Devii un obsedat de

Frumuseţea invizibilă.

„De ce să nu te bucuri de poezia vieţii,

În loc să scrii poezii?”

Aşa m-a întrebat tatăl-meu,

Descoperindu-mi

Primele versuri,

Ascunse printre

Cotoarele colorate ale

Cărţilor din bibliotecă.

El nu a scris toată viaţa sa

Decât un singur poem despre un

Cireş solitar, pe care-l privea pe geam,

Din camera lui, transformată-n salon.

Dar de trăit poezia, a trăit-o din plin,

Eu căutam mereu să reţin clipa, peisajul,

Eu mă bucuram pe jumătate…

Acum la ora severă, cine-a avut dreptate?

Eu zic, poate greşesc, nu el.

Scriem bine, pentru că trăim prost?

O fi vreun dar acesta, sau o slăbiciune?

(Din volumul Costumul negru de AdrianPopescu, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2013, pp. 10-11)

Frunzele

Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta,
Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.
Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra,
Să nu văd frunzele cum cad din ram…

Fă focul şi preumblă-te prin casă
Fără să spui nimic, nici un cuvânt…
Vreau să mă simt la tine ca acasă,
Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt…

Învăluită-n straie de culcare
Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem,
Şi deapănă mereu, fără-ncetare,
Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem…

Fereşte-mă în preajma ta, de vasta
Urgie-a toamnei care bântuie…
Şi nu mă întreba în noaptea asta
De ce mă înspăimântă frunzele…

Radu Stanca

https://vasilegogea.wordpress.com/2019/10/22/frunzele-toamnei-frunzele-memoriei/

m-ai rugat să te țin în brațe

m-ai rugat să te ţin în braţe iubito şi să te trec strada
dincolo de realitate şi de vis
şi te-am ţinut –
o primăvară întreagă
şi apoi a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă
şi de atunci e dimineaţă mereu în grădina mea
în
cuvintele mele
în tine

şi tu înfloreşti în fiecare dimineaţă dar vine seara
dar vine seara şi ceva rău se întâmplă
şi nu ştiu cum să te feresc de răul ăsta

şi e neînchipuit de greu de vieţuit aşa

dar a trebuit să te smulg din moulin rouge-ul
cartierului
dintre alcoolurile falsificate
dintre florile de plastic
dintre dinţii stricaţi de pucioasă şi ciocolată
din malaxorul istoriilor fără sfârşit

din moarte

erai schimbată –

dar încă erai tu
încă era mirosul tău de fragă răscoaptă pe holuri pe noptieră
în sala de aşteptare

– acum nu mai eşti –

acum vreau să mă ţii tu în braţe ca să nu-mi
plesnească de durere capul
să nu plesnească de durere cuvintele
să nu plesnească de atâta vis toxic
cuvintele
să nu mă pierd

sparg piatră ore în şir ca să uit
de urât şi amar
ca să uit că rădăcinile fiinţei mele sunt între stele
sunt în cuvânt

dar nu pot să te uit
şi-ţi găsesc nervurile încordate printre fibrele pietrei
şi-ţi găsesc cuvintele luminescente
pe daltă

Ion Tudor Iovian

Ăia din noapte

Tăcere oameni buni!
azi noapte este noaptea nopţilor,
hoţii şi vagabonzii sunt atârnaţi de grinda caselor
şi sinucigaşii din mine sunt sus pe stâlpi, sus.

Ssst, tăcere! azi e noaptea nopţilor,
ssst tăcere!
Lăeţii cu turmele lor trec calmi şi calzi
pe alee sunt brazi
şi lumea-i ascunsă în cripte
ssst, tăcere!
În balonul oraşului mârâie vântul
Închis şi tăcut
balonul se sparge,
toţi hoţii se aruncă şi fură cu toţii
toţi vagabonzii îşi smulg ochii şi-şi întorc şepcile,
sinucigaşii, otrăvurile, stâlpii, etajele,
sforile şi săpunurile,
cuţitele, apele, farmaciile sunt sparte,
lumea umblă nebună
se zbat şi se bat
se muşcă şi mârâie
Numai lăeţii sunt domnii pământului
şi umblă cu turmele calzi cu pletele...

Gherasim Luca

Ești aici?

În afară de mine,
cine mai respiră în cameră?

Cărțile nu au plămâni,
clopotul de ceramică stă neclinitit,
plapuma e bine întinsă,
pernele nu se umflă,
nu se dezumflă.

Doar obiecte neînsuflețite în jurul meu,
doar masa, divanul, cuvertura moartă,
cuierul cu haine spânzurate,
pașaportul și buletinul
într-o cutie de pantofi.

Cine mai respiră totuși
în camera cu un geam spre asfințit?
A, da, trifoiul.

Nu mai țin minte de câte ori
mi-am luat rămas bun de la el.
Se ofilea încet,
îi îngălbeneau toate frunzele,
dar îi schimbam pământul
și încolțea din nou.

Trifoiul acesta îl am de la mama,
într-o zi mi-a dat niște cartofiori,
nu știam ce putere au,
acum văd cum frunzele tinere
apucă soarele de ultimele raze
și-l țin o vreme lipit de geam.

În fiecare an trifoiul se usucă,
pare un smoc veșted de buruieni,
trec zile și săptămâni
până găsesc pământ proaspăt,
îl mut în alt ghiveci
și firele răsar mai verzi ca altădată.

Norul de frunze fragede se mișcă ușor.
Ești aici, mamă?
Așa respiră trifoiul?
Dacă ți-aș schimba pământul,
ai răsări din nou?

Irina Nechit

Se pleacă

Se pleacă și toamna, și toamna se moare

și tot în neștire, și tot cu candoare.

Și toamna se pleacă, se moare și toamna,

se lasă și fata, se duce și doamna.

Și toamna, și toamna se moare, se pleacă,

nu mult, nu atît, nu de tot, doar oleacă.

Constantin Călin

(nov. 1975)

Arta fugii

S'au scorojit tristețile vecine cuarțului dând de întreg
veghea a prins cheag șoptitor
aliniate pe cingători s'au topit pecețile și'n ea am intrat ca într'o Americă
tropicul rispirea înmulțind'o, semănând cu un foșnet, cu o alunecare răcoroasă de curbe
de smirnă ne'am devenit și ecou.

Femeie în care cădeau mări și se topeau mărgăritare
lămâiul plăcându'i mai mult decât ieri...

n'am găsit smerire și tulburat de sunt, inimii ce i'am găsit ecou
de logosul il simt ca pe un început de lapte
făcându'se ca la începuturi inima mea, fierăstrău luminos
trezind ce'i clar, în așteptare.

Dimineață să fie...

De încep să văd ce nu e de văzut
puțin câte puțin să simt divinul
când ea, în coajă tulburată, din străinătatea mea plecând,

și cât voiam să'mbătrânească în carnea mea
să mă pătrundă mireasma părului de miere ascunsă
să rămânem fără porunci.

În risipă stau combinațiile, catifeaua încifrată, splendoarea apusă,
membranele lumilor verzi întorcându'se în rai,
în risipă mătasea bogată ce crapă...

Ce să fie această mână care mă scrie, sufletul pe care calcă nimicul,
cum să cunoști omul, dacă nu cunoști părțile din care e alcătuit întregul ce scapă vederii,
simțit ca sinele Domnului, geamăn,
cum cel care scrie își are geamănul nevăzut și neauzit ce nu moare cu el,

omul, care se dezbracă, după moarte, de riduri.

Dar lucrurile, în colțuri înverzite, pe alocuri sticloase, cum să le cunoști
când după moarte, cu riduri se îmbracă,
dacă nu o mai cunosc pe ea...

În așteptare stă inima, pe ape plutind
fără mine pe buze, se va face răcoare
dar lumea, din nou, va începe!

George V. Precup

Să-ți aduci aminte

Să stai singur părăsit de zei şi de oameni
inima ta să asculte bocetul
indiferent al vântului care îngroapă
sărbătoarea verii într-un cimitir al nimănui

să-ţi aduci aminte că mama
ta cândva a avut un copil graţios
că azi e bătrân şi umblă pe căi uitate
să-ţi aduci aminte de lacrimile ei

să te mai întrebi o dată
ce sens au toate astea

dacă fulgerul de aur al iubitei
a căzut într-o ţară pustie

să-ţi aduci aminte
şi să nu poţi plânge

Dan Laurenţiu

Dacă vrei...

Dacă vrei s-ajungi în braţele mele
Suie-te pe cel mai înalt vârf de munte,
În Kilimandjaro!
N-ai să mă vezi pe mine la început,
Eu am să fiu ascuns în stânci şi spaime.
Încrede-te-n abisul care ţi se-ntinde!
Crede-n stâncile care te vor ucide!
Aruncă-te!
Lasă-te zdrobită!
Fără să întrebi nimic,
Fără să speri nimic.
Şi atunci,
Prăbuşită,
Din cel mai înalt vârf de munte,
Din Kilimandjaro,
Te vei trezi zâmbind în braţele mele...

Teodor Mazilu

După zilele cele înnegurate

O singură oră liberă să fiu!

Liberă și departe!

Cum cântecele nopții răsună în sfere.

Și aș vrea să mai zbor peste zile

Căutând uitarea,

Să trec peste apa neagră, căutând trandafiri albi

Sufletului meu aripă să-i dau

Și, Doamne, să nu mai știu

De amăraciunea nopților lungi

În care ochii se fac mari

în fața nevoii fără nume.

Lacrimile îmi stau pe obraji

Lacrimile din nopțile nebuniei –

Ale speranței frumoase, a amăgirii

Dorinței să-i rup lanțul

Și să beau Lumina —

O singură oră să mă uit la Lumină!

O singură oră liberă să fiu!

Ingeborg Bachmann

Traducerea Roxana Albu

Înstrăinare

Nici un copac să vad în copaci nu mai pot.

Nici crengile nu mai au frunze care să le țintuiască în bătaie de vânt.

Fructele sunt dulci, dar fără dragoste.

Nici o singură dată nu mai satură.

Ce va fi de acum?

Pădurea se perindă în fața ochilor mei

La urechea mea păsările își închid pliscul

Pentru mine – nici o câmpie un pat.

Sunt sătulă de timp

Și înfometez după el.

Ce va fi de acum?

În munți vor arde focuri în noapte.

Să-mi dau foc să mi le pot pe toate iar apropia?

În nici un drum un drum să văd nu mai pot.

Ingeborg Bachmann

Traducerea Roxana Albu

Mac și memorie

Noaptea, când pendulul iubirii se zbate

Între mereu și nicicând,

Cuvântul tău se-avântă spre lunile inimii

Și ochiul albastru al timpului

Aduce cerul pământului.

De departe, din neagra pădure

de vise, ne doare răsufletul

Și greșeala, cumplit, ne bântuie

ca fantomele viitorului.

Din ce se scufundă și urcă acum

Rămâne doar ce-i adânc îngropat:

Orb ca ochii când ne privim

Sărută timpul pe gură.

Paul Celan

traducere de Cătălina Franco

Pentru – – .

Boschetele – în care, văd, în vis,

Jucăușe păsări cântătoare,

Sunt buzele tale – melodia ta

E urzită de buzele tale ușoare –

Iată – privirile tale duse

În Cerul inimii, cad atunci desolate,

De sus, pe spiritul meu funebru

Ca stelele pe un giulgiu-adunate –

Inima ta – inima ta! – mă deștept și suspin

Și iar dorm și visez pînă’n zorile clare

Adevăruri ce cu aur nu se pot cumpăra

Și relele de care el e’n stare.

Edgard Allan Poe

1829

Traducerea Emil Gulian

Regret

Tu mi-erai totul, dragoste,
Al sufletului har,
Un verde ostrov în mare, dragoste,
Fântână şi altar,
Încins cu poame dulci şi flori,
Flori ale mele doar.

Vis prea frumos spre-a fi putut
Să steie! – Ah, limpede minune!
Ai răsărit, şi te-am pierdut!
Un glas din viitor îmi spune:
„Treci, treci“, dar peste Trecut
Sufletul meu ca pe-o genune
Pluteşte-amar, apatic, mut.

Edgard Allan Poe

Prevestiri

Nici dacă vorbeam în somn

nu m-aș fi temut vreodată de ce vei auzi,

chiar dacă o vreme, am vorbit numai...

până am renunțat la nimicul din tine.

M-am visat cu toate păsările
rotindu-se... în jurul meu

una mă zgâlțâia cu aripi largi și puternice.

.....................................

Mijea de ziuă.
Cerul era pustiu... totul
avea miros de singurătate.

Eli Gîlcescu

Izvorul

departe de drumuri
departe de căile ce duc spre viaţă
şi moarte –
stau ferit, ca într-un adânc, şi aştept ceva.
Se odihnesc picioarele mele.
E timpul să vin la Tine
În Tine ca în mormânt să adorm.

Trupul meu-ba fierbinte-i, ba răcoros.
Ameţeli de la-nălţimile munţilor.
Cuvintele-spre tării se-nalţă, spre linişte spre începuturi.
Întinde-mi mâna!
nu mă lăsa însingurat în pustie! –
Adăposteşte-mă printre îngerii Tăi –
Să-ţi cânt o nesfârşită tristeţe.
Acest minor ce sângele-mi aprinde-e semnul
pe care tu mi l-ai dăruit la naştere
în ziua în care şi eu Ţi-am desluşit lumina.
Nu vreau ca noaptea faţa
pentru totdeauna să-mi învăluie.

Năzuiesc la lumile tale
spre cerurile tale mă avânt
însă în zbor-viaţa mi se stinge
pierzându-se pe drum.
Una după alta strâmbându-se, lumile curg
spre ele ademenindu-mă.
Deasupra – stele negre mă lumineează, iar jos
se rotesc înaripaţii îngeri, cu puterea mea
hrănindu-se.
Zilele şi anii mei fugari sunt, se-mprăştie.
Sângele, ca eternitatea, în mine se răceşte
şi duios, potolitor se contopesc
acorduri de Mozart cu-acorduri de Bach-
sunt atent la ritmurile acestor două suflete
încât şi eu devin, ajung flaut vrăjit –
universal cântă în vecia-i toată
în jur înfloresc flori de necrezut
şi aroma lor cu-ncetul mă trezeşte
din adâncul somn.
  

Marc Chagall
traducere de Leo Butnaru

Tabloul

Nopţile de mi le-ar lumina soarele!
Dorm – leoarcă de vopsele, în patul meu
În aşternutul meu din tablouri
şi tu cu piciorul gura închizându-mi
nu mă laşi să respir, mă înăbuş.
Mă trezesc – în suferinţele
zilei ce se deşteaptă şi în speranţe
încă nedesenate
încă ne-nfăptuite în culoare. Alerg
sus, spre penelurile uscate
acolo
sunt răstignit dis-de-dimineaţă, precum Hristos
acolo mă ţintuiesc de şevalet.
Dar tabloul încă nu e terminat
în el totul mai e doar fulguraţie, sclipire revărsătoare...
Ici – o tuşă! Albastră. Ici – una verde.
Roşie. Culorile se potolesc
vine tihna...
Dar ascultă odată şi tu, mortul meu pat
uscata mea iarbă
iubire ce m-ai părăsit
şi iar revenit-ai
ascultă ce am a-ţi spune.
Mă înfăţişai sufletului tău
eu beau restul anilor ce ţi-au mai rămas.
Până-n gât sunt sătul şi de luna ta
şi de a te păzi, precum o făcusem cândva.
  
Marc Chagall
traducere de Leo Butnaru

Scara lui Iacov

Eu umblu prin lume ca prin pădure –
pe mâini şi picioare.
Frunza din pom, iată, cade
în suflet frică trezindu-mi.
Pictez toate astea, învăluite de vis
ninsoarea acoperă codrul – tabloul meu
priveliştea din cealaltă parte
unde
mă aflu deja de ani îndelungaţi.
Şi aştept să fiu îmbrăţişat de minuni nepământene
ce mi-ar încălzi inima, spaima mi-ar goni.
Tu înfăţişează-Te, eu Te aştept – de pretutindeni.
Şi ţinându-ne de mâini, ah,
vom zbura împreună, urcând scara lui Iacov.

Marc Chagall
traducere de Leo Butnaru

* * *
Am zugrăvit tavanul şi pereţii –
dansatori, scripcari de scenă
un taur verde, un cocoş neastâmpărat...
Spiritul Creaţiei
vi l-am dăruit
necuvântătorii mei fraţi.

De-acum încolo, în meleaguri supraastrale
unde noaptea-i luminoasă, nu-ntunecată.

... Şi cântecele noastre din nou minunate
auzi-le-vor pământuri substelare
şi seminţeniile ţărilor celeste.

Marc Chagall
traducere de Leo Butnaru

* * *
Sunt feciorul Tău, menit
a se târî pe pământ.
mi-ai dat vopsele-n mână, penelul mi l-ai dat
dar cum ar fi să Te pictez – nu ştiu...
Acest pământ? Cerul? Inima Ta?
Ruinele oraşelor? Fraţii arzând în flăcări?
Ochii mi se umplu de lacrimi, nu văd –
încotro să fug, spre cine să zbor?
Căci există cineva care ne năruie viaţa.
Căci există cineva care ne dă soroc de moarte
şi el anume ar putea să mă ajute
ca tabloul ce-l pictez să lumineze-a bucurie.
  

Marc Chagall
traducere de Leo Butnaru