Arta fugii

S'au scorojit tristețile vecine cuarțului dând de întreg
veghea a prins cheag șoptitor
aliniate pe cingători s'au topit pecețile și'n ea am intrat ca într'o Americă
tropicul rispirea înmulțind'o, semănând cu un foșnet, cu o alunecare răcoroasă de curbe
de smirnă ne'am devenit și ecou.

Femeie în care cădeau mări și se topeau mărgăritare
lămâiul plăcându'i mai mult decât ieri...

n'am găsit smerire și tulburat de sunt, inimii ce i'am găsit ecou
de logosul il simt ca pe un început de lapte
făcându'se ca la începuturi inima mea, fierăstrău luminos
trezind ce'i clar, în așteptare.

Dimineață să fie...

De încep să văd ce nu e de văzut
puțin câte puțin să simt divinul
când ea, în coajă tulburată, din străinătatea mea plecând,

și cât voiam să'mbătrânească în carnea mea
să mă pătrundă mireasma părului de miere ascunsă
să rămânem fără porunci.

În risipă stau combinațiile, catifeaua încifrată, splendoarea apusă,
membranele lumilor verzi întorcându'se în rai,
în risipă mătasea bogată ce crapă...

Ce să fie această mână care mă scrie, sufletul pe care calcă nimicul,
cum să cunoști omul, dacă nu cunoști părțile din care e alcătuit întregul ce scapă vederii,
simțit ca sinele Domnului, geamăn,
cum cel care scrie își are geamănul nevăzut și neauzit ce nu moare cu el,

omul, care se dezbracă, după moarte, de riduri.

Dar lucrurile, în colțuri înverzite, pe alocuri sticloase, cum să le cunoști
când după moarte, cu riduri se îmbracă,
dacă nu o mai cunosc pe ea...

În așteptare stă inima, pe ape plutind
fără mine pe buze, se va face răcoare
dar lumea, din nou, va începe!

George V. Precup