aș vrea să mă așez pe
marginea trotuarului,
să aștept să se facă noapte la capătul străzii –
singurătatea
mea de acuma mai are
ceva la fel cu cea din copilărie,
când nu știam că trece pentru totdeauna
vremea? nu se poate răscumpăra
cu nimic vremea de atunci? nu mai rămâne
adevărat nici un gest, chiar așezat
pe stradă cu capul în mâini?
și lumina, care se spulberă pe obiecte,
și obiectele se fac frunze,
și se fac frunze.
Mircea Ivănescu
Din volumul „Versuri”, 1968
Dar sunt și amintiri adevărate
RăspundețiȘtergereȘi eu am umblat odată cu o amintire
în mâini, strângând-o atent, să nu-mi scape.
(îmi alunecase odată – și se rostogolise de-a dura
pe jos. am șters-o frumos, cu mâneca hainei
nu mi-a fost frică. amintirile mele sunt mingi –
nu se sparg niciodată. numai că dacă-mi scapă,
din mâini, se pot rostogoli foarte departe –
și mi-e lene să mai alerg după ele, sau chiar
să mă întind la marginea mea, să-mi las mâna
din ce în ce mai lungă în jos, să fugăresc amintirea.
îmi iau mai bine o alta. și asta poate fi falsă.)
și eu am umblat, deci, odată cu o amintire
în brațe – (și mă gândeam, cu un rânjet
rău, ca într-o carte celebră, nu mai știu cine
umbla cu propriul său cap prin infern, luminându-și
drumul). și parcă nu e tot una?
Mircea Ivănescu
întuneric
într-o noapte a plouat, foarte tare, cu fulgere,
și când am ieșit din casa unde așteptasem zadarnic, s-a stins
lumina electrică în tot satul. am mers pe șosea –
după un timp nici nu ne-am mai grăbit.
după câțiva pași, ea și-a scos sandalele – și a mers
în picioarele goale pe asfaltul cald al șoselei.
ploua foarte tare – ne țineam de mână – într-un timp am fugit.
ea râdea – se bucura mult – eu eram serios –
dar fugeam ținând-o de braț. și doar mai târziu,
când a fulgerat și s-a făcut o scurtă zi albă, am văzut
că trecusem cu mult de curtea noastră.
Mircea Ivănescu