ianuarie 31, 2021

Ultima suflare

simte-mă aşa cum

simţi răcoarea morţii

înaintea sfârşitului

simte-mă aşa cum

numai întunericul ştie

să o facă simte-mă

lângă tine cu tine în

tine simte-mă tare şi 

taci… sunt aerul care-ţi taie

respiraţia sunt otrava care-ţi

şade pe buze sunt carnea vie

care-ţi chinuie trupul sunt

sângele clocotitor al chinuitelor

aşteptări sunt cimitirul

amintirilor tale sunt ştreangul

zilei de mâine sunt ceea ce

crezi că nu e …

sunt / ceea ce crezi  /  că

nu e sunt valul care

te ia şi care te izbeşte

care-ţi aduce pustiul la

picioare sunt

nisipul nesfârşitului 

sunt stăpânul

prăpastiei eterne     

respiră-mă sunt ultima

suflare…

Gelu Vlașin


ianuarie 28, 2021

Mă infiltrez

în iasca pudorii tale
apă de dor
adânc până unde ți se pare
potrivit să nu știu
că nemărginirea în care mă evapori
unde ard iluzii

Eleodor Dinu

Cu vremea și ochii tăi

Magia sunetului ©
– poezie şi euritmie –

Cu vremea şi ochii tăi vor ajunge

două mari şi întunecate păpădii.

Mai uşor cobori în nemişcare

dacă adormi cu faţa către cer

auzind

şi golurile dintre lumi.

Dar ulmi cu pieliţa subţire

ca în ureche la miei,

Mesteceni de sticlă gri

Când se întinde-n somnul tău Etherul

şi nu-l mai poţi opri.

Cu vremea şi ochii tăi vor ajunge

două mari şi întunecate păpădii.


Ion Mircea

 


ianuarie 16, 2021

Zbor către începuturi

sunt eu și temeritatea mea

în realitatea strâmtă

tremur și mă tulbur

în întâmpinarea ta

sunt emoțiile mele, nuferii

în care îmi înflorește sufletul

nu îi culege, alunecă

esența naturii celeste

un râu de lumină

peste privirea mea

peste respirația mea

peste brațele mele,

prinde-mi încheieturile mâinilor

simte-mi pulsul inimii,

vitalitatea naturii umane

în contopire

cuvintele sunt nedemne

să cuprindă absolutul retezat

de aripa frântă

în lungul zbor către începuturi

ideea și înfăptuirea ei

devenirea și desăvârșirea

în fața morții clipei

sunt singurele opțiuni.

 

 A.T. Branca


Născut cu țârâita

nu m-am născut cu totul de-odat,

sufletul meu a întârziat, a întârziat,

am apucat să îngân cuvintele,

am apucat să fac tumbe și să râd,

să privesc mirat ochii animalelor

și să mă-ncălzesc la aburul gurii lor,

să cresc copii care nu erau ai mei,

să mă văd părăsit de niște bucurii

la care doar am visat,

să car şi azi şi mâine apă de la fântână

deși nu mi-era sete

într-un târziu a venit şi sufletul

părea obosit, aș zice chiar bătrân

nu știu dacă mi-era potrivit,

nu știu nici măcar dacă era al meu,

dar l-am luat așa cum era

și l-am lăsat să se întocmească în mine

până atunci trăisem fără el,

dar nu știu dacă mi-a fost

mai rău ori mai bine,

mă obișnuisem așa,

o prea mare bucurie atunci

m-ar fi întinerit brusc și n-aș fi știut

cum să mă port,

trăisem mereu la o vârstă la care

orice zi seamănă cu cele de dinainte

și fiecare noapte aduce un somn veșnic,

la acea vârstă diminețile sunt minuni,

pierderile din vis mai dureroase ca ceasul nașterii

prea multă înțelegere mi-ar fi tulburat liniștea,

până atunci am vorbit fără de limbă

și tot ce nu puteam spune îmi aroma gura,

încălzeam aerul cu obrajii

când mi se terminau vorbele,

dar nimeni nu vedea semn bun în asta

am iubit până atunci fără nicio dragoste,

dădeam când și când din inimă mai tare

să se audă o forfotă-n jur,

o chemare,

dar de se oprea cineva în dreptul meu

mi se făcea rușine și încetam să mai bat,

stăteam o vreme cu capul plecat

până ce lumea se sfârșea împrejurul meu,

într-un târziu venea noaptea,

întunericul ei eram eu.

 

Vianu Mureșan


ianuarie 15, 2021

Iară noi? Noi, epigonii?

 

... În noi totul e spoială, 

totu-i lustru fără bază...

... noi nu credem în nimic!

... noi cîrpim cerul cu stele,

Noi mînjim marea cu valuri

Căci al nostru-i sur și rece –

Marea noastră-i de îngheț.

O convenție e totul;

Ce-i azi drept, mîne-i minciună...

Toate-s praf...

Lumea-i cum este...

și ca dînsa suntem noi.

 

Mihai Eminescu, Epigonii


Ce faci tu?

Ce faci tu? de-atâta vreme
N-am mai rătăcit prin crânguri
N-a-ncercat să te mai cheme
Dorul ca să fim iar singuri?....

Haide, fii copil cuminte
N-aștepta să vin la tine
Să te fac cu rugăminte
Să pricepi ce este bine.

De-ai ști tu ce farmec dulce
E sub teiul singuratic!...
Vino, crângu-o să ne culce
Pe-al lui pat de flori, sălbatic.

Și-ochii tăi ca doi luceferi
Să-i lumine ca-n trecut.
Să te văd cum o să-i aperi, 
Dacă-oi vrea să ți-i sărut.

Pe poteca înfundată
Iarba deasă să ne-ascunză
S-ascultăm ca și-altadată
Freamătul duios de frunză.

Și privind cum de povară
Teiul floarea-ncepe-a-ți cerne
Să-nvățăm pe din afară
Cântul dragostei eterne.

Ion Minulescu


ianuarie 14, 2021

Jim Harrison – Povești în mintea altora

 Barking

 

The moon comes up.

The moon goes down.

This is to inform you

that I didn’t die young.

Age swept past me

but I caught up.

Spring has begun here and each day

brings new birds up from Mexico.

Yesterday I got a call from the outside

world but I said no in thunder.

I was a dog on a short chain

and now there’s no chain.

 

Jim Harrison

 

 

Lătrând

 

Luna vine.

Luna coboară.

Aceasta este pentru a vă informa

că nu am murit tânăr.

Vârsta a trecut pe lângă mine

dar am ajuns din urmă.

Primăvara a început aici și în fiecare zi

aduce păsări noi din Mexic.

Ieri am primit un telefon din exterioara

lume dar am spus că nu în tunete.

Eram un câine pe un lanț scurt

și acum nu mai există lanț.

 

Jim Harrison

ianuarie 13, 2021

Când vrea-voi să tac în limba cea mai frumoasă

Cercul Poeților Apăruți – Kocsis Franzisko

Limba cea mai frumoasă

uneori cel mai simplu pare să taci, deşi tăcerea atunci e cea mai grăitoare, când îţi pui lacăt la gură cu încrâncenare şi fiecare gest, zvâcnire a muşchilor feţei, părul de pe creştet, ba chiar şi pliurile hainelor spun că eşti de altă părere decât tăcerea;

dar şi să vorbeşti pare la fel de simplu, deşi de multe ori cuvintele se ruşinează de muncile pe care sunt puse să le facă, munca de gropar li se pare cea mai cumplită corvoadă care i-a fost dată graiului vreodată, atunci se ruşinează că sunt auzite, că nu pot să tacă, nu pot să închidă gura flecară;

cel mai uşor pare să le fie celor ce n-au grai şi auz, celor ce nu au în fire legea şi povara vie, celor ce nu fac parte din tagma noastră precară; eu unul nu le-aş retrage însă dreptul la cuvânt, deşi toţi afirmă că a lor este doar tăcerea, căci a vorbi e un drept universal şi fiecare vorbeşte în limba pe care o ştie;

tăcerea e limba cu cele mai multe vibraţii; de aceea mi-e dor să fiu vreundeva piatră, când voi trece-n altădată, când vrea-voi să tac în limba cea mai frumoasă


ianuarie 11, 2021

Vianu Mureșan – Poezia din sufletul unei femei

Te-ai cuprins într-o rochie neagră


te-ai cuprins într-o rochie neagră

ca să pari improbabilă

credeai că tăcerea ar fi de ajuns pentru

a rămâne învăluită

credeai că de te voi fixa cu privirea

nu mă va strivi foșnetul cu care dispari în umbră

 

numai că deodată liniștea din tine s-a spart

și ca dintr-un sertar prin care brusc trece vântul

toate simțirile ți-au fâlfâit în văzul lumii.

… niște eșarfe plutind.

o anume turmentație te-a făcut să uiți de sfială,

nu știai cum să-ți ascunzi mâinile când tremurau

nu știai cum să oprești acele zâmbiri misterioase

care-ți brodau într-un fel anume obrajii,

nu știai cum să taci când de pe limbă îți curgeau laude

 

atârnai în aer de iubirea ta,

curenții îți preschimbau trupul în muzică

și cu fiecare tresărire te înălțai,

nimeni nu îndrăznea să te strige pe nume

ca să nu te prăbușești

se vedea de departe

o frământare în pieptul tău

se vedea limpede cum te saturi

cu vântul ce trece prin tine

se vedeau irizațiile

ce-ți descompuneau trupul –

 

ieșea din tine mult aer fierbinte

cu fiecare vorbă pe care mi-o spuneai,

iar sufletul tău rostogolit afară pe nepregătite

se rușina că e gol,

mă fixa tremurător și-mi aștepta cuvântul

ca pe-un acoperământ

privirile străinilor îl stânjeneau,

i se făcea frică la cel mai vag semn de curiozitate

tu nu știai cum să împaci atâta goliciune

cu toată țâșnirea ce-ți risipea trupul sub ochii lumii

tu nu știai cum să te faci nevăzută

fără să tragi după tine acea revărsare

în care pieptul ți se scălda la miezul zilei.


Vianu Mureșan – Poezia din sufletul unei femei

Tu nu ai cum să nu (fragment)


Căci deodată ar putea să se întâmple ceva crud și, din acel moment,

Cum se spune cu aer grav, sentențios, „nimic nu va mai fi ca înainte”.

Am putea de pildă să primim vești proaste, știu și eu, de la vreun doctor,

De la vreo rudă apropiată, să aflăm că s-a întâmplat ceva cu mama,

Doamne, ferește!

Și atunci visul nostru se va spulbera brusc.

Ar putea fi boala, ar putea fi despărțirea noastră dinmotive de neînțeles.

 

Mai bine fă-ți timp acum, gândește-te la mine.

Oprește-te un pic din importanța ta și din felul

foarte special în care crezi că ne ducem noi viața împreună.

Oprește-te în fața monumentului de fum în care iubirea noastră s-a transformat

Și încearcă să nu ascunzi dacă îți pare rău că s-a ajuns aici.

Privește cum trece timpul prin carnea mea, și obosește,

și iese afară prefăcut în umbră,

Privește cum mi s-au stins ochii, nu mai am în ei acea scânteiere care îți plăcea,

Privește cum mi-au rămas pe obraji niște zâmbete care nu mai sunt ale mele.

Oprește-te,stai puțin în dreptul meu, să vezi cum nu mai sunt…

 

Mă hrănisem din privirile tale, atenția ta îmi era sufletul, la vorba ta îmi cânta inima,

Însă tu ai găsit mereu moduri foarte prețioase de a-ți justifica ocupațiile în numele cărora, de la un moment încolo, ai început să mă pierzi.

Tot ce îți alimenta ambițiile, nu puține și nu mărunte, îți părea necesar,

Căutai să te faci admirabil în ochii celor pe care în realitate nu puneai mare preț, iar acest ideal ridicol „cere sacrificii”. În zelul tău, erai pompos și nestăpânit. Purtai o flamură, dar nu vedeai sufletul tău spânzurat cum se sufocă-n ea,

Nu vedeai cât de vulgară devenise mândria reușitelor tale, nu vedeai cum te urâțește emoția micilor triumfuri de fiecare zi,

Râdea zădărnicia în câștigurile ce-ți aduceau un licăr ciudat în priviri, dar tu nu o auzeai.

Absența de-acum, din ochii tăi, mă destramă și-mi spune că în locul din care eu m-am risipit nu mai poate crește nimic.

Absența mea din tine e semnul unei absențe mai adânci.

 

Mândria mă obosise. În timp ce plângeam, râdeam cu hohote înecate de puterea pe care mă sforțasem atâta timp s-o afișez. De unde putere în fața risipirii și nestatorniciei care vin odată cu tot ce căutăm să ne împlinească viața?

De unde putere în fața uzurii lucrului repetat fără noimă, de unde putere în fața blazării și insensibilității la tot ce pare avut odată pentru totdeauna?

De unde putere în fața neputinței celui căruia i-ai încredințat inima, să țină o cât de mică pâlpâire de fericire în ea?

De unde putere în fața propriei inimi, când nu mai răspunde la cântecul ce-o vrăjise cândva?

 

Plânsul mă ilumina, mă elibera de tot ce era nemulțumire și apăsare în mine. Puteam să nu mai fiu nimeni și nicăieri, puteam să nu mai sufăr și să nu mai doresc nimic. Puteam să nu mai pot, iar asta mă umplea de o înaltă demnitate.

Un fior care nu ținea de capriciu și nu venea din firea mea,

care nu era răspunsul la dorința ori promisiunea lui picura pace-n mine,

Neputința mă izbise de un zid clădit numai și numai din incertitudini,

Adevărul pe care nu-l înțelegeam, căruia nu-i găsisem cuvântul potrivit sufla prin mine și mă exalta,

Am înțeles acea nepotrivire ascunsă din natura lucrurilor, care face ca mugurele să fie strivit de sevele care până la un punct l-au alimentat,

Am înțeles mistuirea pe care o poartă în măruntaie sângele, când boala a pus stăpânire pe trup,

Am înțeles amenințarea și negura care vin nevăzute, odată cu promisiunile.

 

Neputința mă făcea ușoară ca arama ce plutește în aerul asfințitului,

iar în acea lunecare fără noimă și fără direcție fiecare clipă avea aer dumnezeiesc

Nu știu unde sunt, nu știu ce fac, în gura mea și-a făcut loc liniștea,

iar când vorbesc, tac.

Dincolo de atingeri

dincolo de atingeri degetele nu cunosc calea izvoarelor

ne inundă trupurile sunt puțuri pe o balustradă fără ciuturi

în susurul lor se naște poemul fereastră aburită a erorilor

venite tomnatic în privirea ce-ți tremură vocea o scuturi

 

de tainele clipei e un țipăt al uimirii pornit spre orașul cu lebede

pătrunde în răcoarea stropului de rouă pescuind la copcă răsăritul

pescarii își vând umbra pe-o dușcă de vodcă sunt orele serbede

se destramă lumina lunii în suspine lacrima lor stinge chibritul

 

dincolo de atingeri degetele umblă haimanale pe drumuri abandon

în pescuitul la copcă se șușotesc travestiți timpului orașul cu lebede

devine o arcă o ploaie de vară ne inundă trupurile se arde-un neon

pescarii își vând demnitatea mirajul celuilalt țărm orele-s serbede

 

vocea ta un ropt al ploii dincolo de atingeri trupul un deget de zeu

șoaptele din puțurile fără ciutură sublimul poem al tăcerii sunt eu

 

Gheorghe Vidican

oradea,

11.01.2021

Doinind în criptă

Cum să mai scriu, când lebedele cântă,

Mi se usucă-n lacrimă cuvântul!

Îmi scutur de pe irimă pământul—

Odaia întrupării e prea strâmtă.

 

Cine mă poartă, cine mă cuvântă,

Că-s doar o boare-n trestia cu vântul?

Răsună în clopotniță argintul

Și doar amurgul lebedei m-alintă!

 

Ehei, nu vreau să fiu închis în criptă!

Îmi mai răsună sângele pe buze.

Rămâne lebăda doinind în scriptă,

 

Iar eu purtat pe crucea mea de muze!

Iisuse, cântecul iubirii scrie-l

Aceleia ce-mi este veșnicie!

 

Teodor Laurean,

Din manuscrisul ,,1001 de sonete”


Lacustră

De-atâtea nopţi aud plouând,

Aud materia plângând...

Sunt singur, şi mă duce-un gând

Spre locuinţele lacustre.

 

Şi parcă dorm pe scânduri ude,

În spate mă izbeşte-un val –

Tresar prin somn, şi mi se pare

Că n-am tras podul de la mal.

 

Un gol istoric se întinde,

Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc...

Şi simt cum de atâta ploaie

Piloţii grei se prăbuşesc.

 

De-atâtea nopţi aud plouând,

Tot tresărind, tot aşteptând...

Sunt singur, şi mă duce-un gând

Spre locuinţele lacustre.

 

George Bacovia

 


ianuarie 10, 2021

Un poem de… Mihai Kantzer

Rondul de dimineaţă

mă uit în oglindă,
văd un vechi tovarăş de arme,
am ridicat viziera,
am frecat coturile de la distanţă,
ca într-un vechi ritual şamanic,
îmi fac rondul de dimineaţă
în jurul mesei din living,
şi apoi o iau de la capăt, pe un alt traseu
mai anevoios, mai stâncos
maşini îmi taie calea pe peretele alb,
oameni se înghesuie şi înjură
claxoane şi bormaşini de sezon,
furnici pe balcon sfidează regulile,
liliacul din curte înfloreşte în biocid
prevestind o serie de succes pe Netflix
am asortat la sacou garderoba de măşti
în culori vii, jucăuşe
mă spăl pe mâini cu săpun,
îmi pun mănuşile albe de gală
şi apoi continui să număr până uit
cine sunt, unde sunt şi o iau de la capăt
am pregătit geamantanul şi l-am dus la uşă
primele semne de jetlag s-au instalat
în aşteptarea anunţului de îmbarcare.

Pierre de Ronsard: Sonnets pour Hélène

 Quand vous serez bien vieille

Quand vous serez bien vieille, au soir à la
chandelle,
Assise auprès du feu, dévidant et filant,
Direz chantant mes vers, en vous
émerveillant:
«Ronsard me célébrait du temps que j’étais
belle».

 

Lors vous n’aurez servante oyant telle
nouvelle,
Déjà sous le labeur à demi sommeillant,
Qui au bruit de Ronsard ne s’aille réveillant,
Bénissant votre nom de louange immortelle.

 

Je serai sous la terre, et fantôme sans os
Par les ombres myrteux je prendrai mon repos;
Vous serez au foyer une vieille accroupie,

 

Regrettant mon amour et votre fier dédain.
Vivez, si m’en croyez, n’attendez à demain:
Cueillez dès aujourd’hui les roses de la vie.


1578

 

Vei fi bătrână

 

Vei fi bătrână, seara, privind la lumânare,
La vatră aşezată, tu lasă cartea-mi jos
Şi miră-te cântându-mi din versul meu duios:
„Ronsard mă dăruia demult cu-o celebrare”.

 

Nu vei avea nici slugă s-audă vestea vie.
De trudă picotind, aproape-însomnurată,
La zvonul de Ronsard nu vei fi deşteptată,
Deşi te-a dus prin nume în larga veşnicie.

 

Eu fi-voi îngropat şi pură arătare,
La umbrele de mirt m-oi odihni în zare;
Iar tu, acas’, bătrână, adusă greu de spate,

 

Părându-ţi rău de mine şi de dispreţul tău.
Trăieşte, de mă crezi, nu aştepta mereu:
Culege trandafirii din viaţă cât se poate.


1578


Traducere din limba franceză de Ioan-Aurel Pop