Te-ai cuprins într-o rochie neagră
te-ai cuprins într-o rochie neagră
ca să pari
improbabilă
credeai că
tăcerea ar fi de ajuns pentru
a rămâne
învăluită
credeai că
de te voi fixa cu privirea
nu mă va
strivi foșnetul cu care dispari în umbră
numai că
deodată liniștea din tine s-a spart
și ca
dintr-un sertar prin care brusc trece vântul
toate
simțirile ți-au fâlfâit în văzul lumii.
… niște
eșarfe plutind.
o anume
turmentație te-a făcut să uiți de sfială,
nu știai
cum să-ți ascunzi mâinile când tremurau
nu știai
cum să oprești acele zâmbiri misterioase
care-ți
brodau într-un fel anume obrajii,
nu știai
cum să taci când de pe limbă îți curgeau laude
atârnai în
aer de iubirea ta,
curenții
îți preschimbau trupul în muzică
și cu
fiecare tresărire te înălțai,
nimeni nu
îndrăznea să te strige pe nume
ca să nu
te prăbușești
se vedea
de departe
o
frământare în pieptul tău
se vedea
limpede cum te saturi
cu vântul
ce trece prin tine
se vedeau
irizațiile
ce-ți
descompuneau trupul –
ieșea din
tine mult aer fierbinte
cu fiecare
vorbă pe care mi-o spuneai,
iar
sufletul tău rostogolit afară pe nepregătite
se rușina
că e gol,
mă fixa
tremurător și-mi aștepta cuvântul
ca pe-un
acoperământ
privirile
străinilor îl stânjeneau,
i se făcea
frică la cel mai vag semn de curiozitate
tu nu
știai cum să împaci atâta goliciune
cu toată
țâșnirea ce-ți risipea trupul sub ochii lumii
tu nu
știai cum să te faci nevăzută
fără să
tragi după tine acea revărsare
în care
pieptul ți se scălda la miezul zilei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu