Născut cu țârâita

nu m-am născut cu totul de-odat,

sufletul meu a întârziat, a întârziat,

am apucat să îngân cuvintele,

am apucat să fac tumbe și să râd,

să privesc mirat ochii animalelor

și să mă-ncălzesc la aburul gurii lor,

să cresc copii care nu erau ai mei,

să mă văd părăsit de niște bucurii

la care doar am visat,

să car şi azi şi mâine apă de la fântână

deși nu mi-era sete

într-un târziu a venit şi sufletul

părea obosit, aș zice chiar bătrân

nu știu dacă mi-era potrivit,

nu știu nici măcar dacă era al meu,

dar l-am luat așa cum era

și l-am lăsat să se întocmească în mine

până atunci trăisem fără el,

dar nu știu dacă mi-a fost

mai rău ori mai bine,

mă obișnuisem așa,

o prea mare bucurie atunci

m-ar fi întinerit brusc și n-aș fi știut

cum să mă port,

trăisem mereu la o vârstă la care

orice zi seamănă cu cele de dinainte

și fiecare noapte aduce un somn veșnic,

la acea vârstă diminețile sunt minuni,

pierderile din vis mai dureroase ca ceasul nașterii

prea multă înțelegere mi-ar fi tulburat liniștea,

până atunci am vorbit fără de limbă

și tot ce nu puteam spune îmi aroma gura,

încălzeam aerul cu obrajii

când mi se terminau vorbele,

dar nimeni nu vedea semn bun în asta

am iubit până atunci fără nicio dragoste,

dădeam când și când din inimă mai tare

să se audă o forfotă-n jur,

o chemare,

dar de se oprea cineva în dreptul meu

mi se făcea rușine și încetam să mai bat,

stăteam o vreme cu capul plecat

până ce lumea se sfârșea împrejurul meu,

într-un târziu venea noaptea,

întunericul ei eram eu.

 

Vianu Mureșan