Am visat acest vis și încă-l mai visez

Am visat acest vis şi încă-l mai visez
şi-l voi visa cîndva încă o dată.
Totul se repetă întru sine, totul se va reîntrupa,
iar visul meu îl vei avea şi tu.

Acolo, într-o faţetă a noastră şi a lumii-ntregi
val după val se sparge-n ţărm:
şi-n val o stea, o pasăre, un om
val după val – real şi vis şi moarte.

Iar timpul nu contează. Am fost, exist, voi fi.
Nu e miracol mai mare decît Viaţa, iar în genunchi eu cad
în faţa miracolului, singur ca orfanii,
singur între oglinzi, captiv în apa lor,
mări şi oraşe, sclipind şi strălucind prin fum.

O mamă plînge luîndu-şi pruncul pe genunchi.

Arseny Tarkovsky

(traducere de Necula Florin Dănuț)

Și vremea a trecut

Şi vremea a trecut, de parcă nu ar fi fost...
Pe zăgaz e cald, dar asta nu-i de-ajuns!

Tot ce se putea împlini, ca şi frunzele,
În palme-mi cădea, dar asta nu-i de-ajuns!

Nici răul, nici binele în zadar nu s-a scurs,
Şi au ars luminos, dar asta nu-i de-ajuns!

Viaţa mă ocrotea, proteja, mă salva,
Aveam chiar şi noroc, dar asta nu-i de-ajuns!

Frunzele ardeau pe cer, ramurile nu s-au rupt,
Ziua e clară ca un geam, dar asta nu-i de-ajuns!

Arseny Tarkovsky

Te-am așteptat ieri încă de dimineață

Te-am aşteptat ieri încă de dimineaţă,
Iar ei credeau că n-ai să vii,
Îţi aminteşti vremea de sărbătoare?
Am ieşit afară doar în cămaşă.

A venit şi ziua de azi,
Ei au pregătit pentru noi un timp mohorât,
Era foarte târziu şi ploua
Picăturile se prelingeau pe ramurile reci.

Fără o vorbă de alinare, lacrimile au izvorât...

Arseny Tarkovsky 

traducere de Necula Florin Dănuț

Leac pentru îngeri

Sunt tristă, dar de tine niciodată.

Fug animalele speriate de minuni

La care nu mai ştim să ne gândim,

Miercuri şi marţi, vineri şi luni.

Săraci în zile, cine ştie, trecem

Legaţi la gît de lungi copilării

Ninşi de puterea sfintelor petreceri

A nu fi, a te naşte, a iubi.

Ce-mi dai, să nu mor azi, să mai rezist?

Leac pentru îngeri, cântecul meu trist.

Constanța Buzea

Cum aș putea, oare, să te uit?

cum aş putea, oare, să te uit
când tu vii la mine în fiecare noapte
despici uşor fereastra în două şi intri, şi ieşi, şi intri
şi te uiţi, şi mă uiţi şi iar te uiţi cum te visez şi te văd
cum tai în două fereastra şi intri, şi ieşi, şi te uiţi, şi mă uiţi
cum aş putea oare să te uit?
când tu ţi-ai făcut din ubicuitate un tandru obicei
şi eşti peste tot şi eu sunt pe niciunde
când tu îmi invadezi conştiinţa cu subconştientul tău
şi îmi intri pe sub piele epilându-mi venele prin interior
te plimbi cu gondola tăcută pe arterele mele şi îmi tulburi sângele
cum aş putea, oare, să te uit?
când tu înalţi castele de nisip din mâinile mele
şi circuli fără bilet pe toate liniile palmelor mele
cum aş putea, oare, să te uit?
când în fiecare dimineaţă când mă bărbieresc
tu eşti acolo, mă aştepţi şi îmi dai „bună dimineaţa!” din oglindă
cum aş putea, oare, să te uit?

Iulian Tănase

Ești tu...

Amurg fulguitor peste-arătură
şi astrul, asfinţit pe jumătate,
înaureşte brazda, ca pe-o dungă
ce-ar aminti de căile ferate.

Şi chiar de ţine doar câteva clipe
a frumuseţii tainică splendoare,
eu vin seară de seară să contemplu
cum aureşte dunga – şi dispare.

Dragostea mea, eşti tu în prag de noapte,
eşti tu, iubirea mea îndepărtată,
această dungă luminoasă, parcă
răzbind pe sub o uşă încuiată.

Andrei Voznesenski

Eplică-mi, iubire

Explică-mi, iubire

Pălăria ta se ridică uşor, salută, pluteşte în vânt,
capul tău descoperit a fermecat norul,
inima ta în altă parte-i dusă,
gura ta îşi anexează graiuri noi,
iarba tremurătoare sporeşte în câmpie
vara flutură încoace-încolo flori de ochiul-boului,
orbit de fulgi obrazul ţi-l ridici,
tu râzi şi plângi şi singur te distrugi,
ce poate să ţi se mai întâmple -

Explică-mi, iubire!

În sărbătorească uimire păunul roata cozii-şi deschide,
gulerul de pene îşi înfoaie porumbelul,
de uguit preaplinul aer se dilată,
răţoiul ţipă, din mierea sălbatică se înfruptă
câmpia-ntreagă, şi-n parcul rânduit
tivită-mprejur cu praf de aur e fiece brazdă.

Se-mbujorează peştele, depăşeşte stolul,
prin hăuri se prăvale, în patul de corali.
La muzica nisipului de-argint, sfios dansează scorpionul.
Gândacul de departe-adulmecă sublime desfătare
de-aş avea instinctual lui asemeni aş simţi
aripe strălucind sub carapace
şi drumul spre tufa-ndepărtată de fragi l-aş lua.

Explică-mi, iubire!

Apa ştie-a vorbi,
valul ia valul de mână,
în vie strugurele creşte, se-nalţă şi cade
Cât de încrezător din casă melcul iese!

O piatră poate înduioşa altă piatră!

Explică-mi iubire, ce nu pot eu însămi lămuri:
atât de îngrozitor de iute trecătorul timp
să îl petrec doar cu gânduri şi singură
să nu cunosc nimica drag, nimica drag să împlinesc?
Nevoie-i să gândeşti? Nu ţi se simte lipsa?

Tu spui: un spirit, altul, pe tine conteză...
Nu-mi lămuri nimic nimic. Eu salamandra o văd
prin fiecare foc mergând…
Nici un fior n-o cutremură, nimic nu o îndurerează.

Ingeborg Bachmann

Sunt eu, teroare, eu însumi

Visele eşuate descărnate umplu
până la sufocare gura râurilor
formidabile grămezi de mute oseminte
speranţele prea repezi urcă atente
ca şerpi îmblânziţi.
nu plecăm, nu se pleacă niciodată,
cât despre mine sunt credincios insulei
în picioare ca părintele Jehan întors
pe jumătate spre mare
şi ros la înălţimea feţei de valuri şi găinaţ
lucruri lucruri, vouă vă dăruiesc
chipul meu nebun silă şi sfâşiere în adâncul bulboanei
chipul meu tandru fragilă amforă ocrotind
limfe călduţe.
sunt eu teroare eu însumi
fratele acestui vulcan care inexorabil fără un cuvânt
rumegă un nu ştiu ce hotărât
şi tot eu adăpost pentru păsările vântului
ce se opresc adesea să doarmă un anotimp,
eşti tu blândeţe tu însuţi
străpuns de spada eternă
înaintând ceas de ceas,
însemnat de fierul roşu al naufragiilor
şi al soarelui rememorat

Aimé Césaire 

Renaștere

Până la urmă fiecare rămâne singur după-Aceea
care poate fi după iubire sau despărţirea pentru un timp
sau pentru totdeauna
Totul este destinat despărţirii
Numai amăgirea fată pierdută ne dă târcoale
legându-ne ochii cu o năframă de violete
curând destrămată

Cu cât eşti mai fericit şi mai mult timp
cu atât trăznetul te pândeşte cu mai multă încordare
ca să-ţi despice funtea
Toate lucrurile au un rost sau niciunul
gândeşte-te sau, poate, mai bine, simte
sau, şi mai bine, cine ştie, nu mai gândi deloc

Cel mai fericit lucru este să te urci pe o scară
destul de înaltă, să intri în subsuoara podului,
să-i adulmeci fânul care nu minte niciodată,
şi de acolo să sari în noapte
cu o umbrelă, ca în vremea copilăriei,
şi să simţi că eşti mic şi că n-ai vrea să mai devii niciodată mare
şi umbrela să şiroaie până jos de stele
şi când ai atins cu picioarele pământul
să fii mic de tot

şi să-ţi chemi mama să te ajute să te ridici...

Eugen Jebeleanu

Lied domestic

Frumoasa mea e o femeie oarecare,
Are sânii căzuţi şi fundul cam mare,
Îmi spune „eşti leneş, nimic nu te interesează“,
Îmi zice „se vede că nu îţi pasă,
Nu-ţi pasă“.

Eu îi cânt într-o limbă pe loc inventată,
O mângâi pe gât şi-i spun că e minunată,
Ea îmi zice „lasă-mă, lasă-mă, mai bine
Ai căuta capul de la aragaz“. Îmi spune „iar
Ai uitat să iei sana, bine
Că n-ai uitat de revistele tale“. Apoi

Plânge şi ţipă şi sparge o farfurie:
Eu îi spun că e cam rea pentru aproape o soţie,
Ea îmi strigă „eşti un ticălos, ticăloos,
Nu-ţi pasă de nimic“ şi se apleacă
Şi strânge cioburile de pe jos.

Prinţesa mea e o femeie oarecare,
Când facem dragoste îmi spune că o doare.
Ea zice „mai încet dragule, mai încet,
Ştii…“ Ea aproape plânge şi zâmbeşte şi îmi zice:
„Dragule, dragule, dragul meu, încet…“

Alexandru Muşina

Tu sau eu, sau orice

Ziua, distanţa-nchisă în pupilă
Aici, acolo-n amintire iarăşi
Ca două ape întâlnite care-şi
Topesc oglinzile pe-aceeaşi filă.

Uniţi sau dezuniţi. Duşmani. Tovarăşi,
Nu-s eu. Sunt tu. Obrazul de copilă
E-al meu. Sau nu e. Dragoste e? Milă?
Ca-n orice clipă sieşi altul pară-şi.

M-apropii sau mă depărtez? O tristă
Şi bucuroasă, laolaltă, voce,
Acuma e şi nu e. O batistă.

Şi-o iederă de fum suind pe roce
Sau sus pe pisc cât soare mai există
Şi versu-acesta-i eu sau tu. Sau orice.

Ilarie Voronca

Zeul meu

Ești zeul meu
Tu, care te scalzi în putere
Precum duhul focului în lemn.
Uneori, ești numai sălbatic.
Atunci apele-și smulg morții uitați
Și-i aruncă pe maluri străine.

Dar uneori tu ești învins
Și te târăști umil…
Eu însă te previn
Că prea mult sânge-mi ceri
Ca să-ți ridic cu slabe mâini un templu.
Că și așa, numai ruinele lui vor fi limpezi.

Angela Marinescu

Și viața

Și viața care merge înainte

și fǎrǎ tine, și fǎrǎ tine, și fǎrǎ tine

triumfǎtoare viatǎ pe ruine,

pe oase și pe pǎrul tǎu de lunǎ,

pe ceea ce a fost și nu e,

pe ceea ce coboarǎ, pe ce suie,

pe ceea ce nici nu știm dacǎ e,

pe ceea ce nici nu știm dacǎ a fost,

și cu ce rost, și cu ce rost, și cu ce rost,

pe ceea ce ai vrea sǎ întorci și nu se poate,

pe ceea ce-i aproape și-i departe,

pe ceea ce desparte

Eugen Jebeleanu

Tu Ești Ca Pasărea Aceea

Tu ești ca pasărea aceea,

care, cândva,-ntr-o zi de vară,

când ploaia se lăsa din ceruri

parcă plutind, atât de rară,

zbura de-afară în odaia

în care stam și, fără veste,

în timp ce, albăstrie, ploaia

se prelingea lin pe ferestre,

mi se opri pe umeri, mică,

și mă-ntreba din ochi: – Tu ești ?

și, nemaiașteptând răspunsul,

sclipind, pieri pe veci.

Tu ești...

Eugen Jebeleanu

Jungla

Vremea-şi are marginile şi zămislirile ei –
sfârcuri de frunză şi lujeri, piele şi ficat – 
prin care trece ritmul,
o bătaie de tobă într-o linişte de junglă,
undeva în copaci ţipătul
unei păsări sălbatice sfărâmat de gheare
undeva pisicile mari ce se-mperechează, urlând
de durere ori poate de plăcere,
iar tăcerea-i nesfârşită, ascultând tobele
zi de zi, cu un nou început,
şi de zi spaimă, ori poate bucurie,
dar – dincolo de ele – seninul desăvârşit
al cerului
aşteptând peste lume încetarea mişcării,
absorbirea ei în cutele propriei mări,
înecarea sa în spaţiul unde tot ce a fost
e sunet într-o ureche surdă,
frică într-un vis uitat.

Louis Dudek

Copacul

M-am înfrățit cu un copac. Mi-am frecat fruntea de scoarța lui până am sângerat. I-am desenat o inimă roșie cu degetul înmuiat în sânge și i-am sărutat-o. L-am și întrebat: de ce, Copacule, inima ta e mai plină decât inima mea? L-am cuprins cu brațele și mi-am frecat obrazul de trunchiul lui până am sângerat. Chiar și de-aproape, obrazul lui se arăta tot mai curat. L-am sărutat pe frunze, l-am mângâiat pe crengi, i-am povestit la rădăcini și l-am împovărat… Așa s-a petrecut o noapte… am plâns în brațe c-un copac și poate m-a iertat.

Paul Arva

(Mina de gânduri, Editura Adenium, 2014, Sărutul (2), Măiastra, 2015)

Luntrea aurie

Dar nopţile acestea, frumoaso, cum de sunt,
Atât de diafane, din cer până-n pământ?

Pădurile par alge înalte-n clătinări...
Noi ne plimbăm alături pe fundul unei mări.

Lucirile acestea de sus vor fi fiind
Sau astre, sau meduze prin adâncimi plutind...

De-aseară se zăreşte, cu cârma spre Apus,
O luntre aurie, deasupra noastră, sus...

Aşa ne urmăreşte de-aseară, pe-amândoi:
Stă drept deasupra noastră când ne oprim şi noi!

O, poate că din luntrea ce ne ţinteşte-aşa
Într-un târziu, o scară de raze s-o lăsa,

Şi dacă tu vroi-vei, ne vom sui. Apoi,
Cu luntrea aurie vom asfinţi şi noi.

Eusebiu Camilar 

Bruscul poem al femeii iubite

Departe de pescari nesfârşitele fluvii alunecă
murind de sete treptat...
Au fost văzute noaptea mergând spre dragoste - ; o
Femeia iubită e ca izvorul,
Femeia iubită e ca ideea filozofului care suferă.
Femeia iubită e ca un lac adormit pe un deal pierdut.
Dar cine-i această misterioasă care trece tremurând,
cu pieptul ca o flacără albă?
Această misterioasă cu ochii, buzele şi degetele
într-o formă inexistentă?
Prin grâul crud, în câmpiile de soare, pământul îndrăgostit
a ridicat spre ea faţa palidă a crinilor.
Şi ţăranii se simt transformaţi în prinţi cu mâini
fine şi feţe transfigurate...
O, femeia iubită este valul singuratec alergând departe
de ţărmuri.

Odihnită-n adâncu-i steaua şi dincolo de el.

Vinicius de Moraes 

Madrigal

Pântecul tău ştie mai mult decât capul
Coapsele tale ştiu mai multe
Această
Sălbatică graţie neagră
A corpului tău dezbrăcat.
Eşti semnul pădurii
Cu colierele tale roşii
Cu brăţările tale de aur curb
Şi crocodilul întunecat
Înotând prin Zambeziul ochilor tăi.

Nicolás Guillen

Vălul

Ceilalţi şedeau cu umerii lipiţi de o fereastră
cu ochi ca nişte cuie înfipte în trupurile noastre
şi toate cumpenele respirau
dar într-o bună zi ceva pluti în ei se pârgui acolo
şi se trăia destul de greu
iar noi eram răsturnătorii

atunci acea femeie şedea pe scaunul cel mai înalt şi se uita la mine
cu tristeţe
era o recunoaştere vădită printre cele mari şi sfâşiate pe sub văl
şoaptele ei îmi mângâiau obrajii
cât de departe se aflau atunci şi vălul şi tristeţea
de multe ori găsite şi tot la fel uitate
pe iarba liniştită a tăcerii mele.

Gellu Naum

Poem de copil

De-aş fi o bătrână vrăjitoare, aş preface-o pe
frumoasa crăiasă într-un uriaş urât
L-aş pune pe bătrânul meu uriaş să prăpădească
întreaga lume şi apoi aş cârmui eu ţara.
Toată lumea ar veni la mine, iar eu le-aş tăia
capul tuturor celor care nu-mi plac.
Când toate capetele ar fi tăiate, aş preface
capetele acelea în fructe, ca să le mănânce
uriaşul cel urât.
Şi apoi, după ce vor fi murit toţi, m-aş preface
pe mine în frumoasa crăiasă, şi aş face
tot ce-mi pofteşte inima.

John Robert Colombo

Aceeași gramatică

azi ai oprit o femeie din drum doar privind-o 
ai făcut-o să treacă strada şi să vină spre tine 
chiar dacă tu nu ai făcut altceva decît să întorci capul 
exact în momentul acela 
şi apoi să te îndrepţi în direcţia opusă 

cei mai lucizi dintre noi au dispărut 
înainte de a putea traversa pentru fiinţa liniştită 
şi furioasă 
pe care doar tu ai văzut-o 
cea care se opreşte de cealaltă parte a străzii 
nemaiştiind încotro s-o pornească 

în fiecare dimineaţă ne îmbrăcăm unii ca alţii 
ne amestecăm unii cu alţii 
pentru cîteva clipe încă ne tăvălim în urmele viselor 
de peste noapte 
mult mai tîrziu decît niciodată ne întîlnim 

Sebastian Reichmann

Bucureşti, 9-10/5/05 

***

! cum am putea fi fericiți
cînd întîmpinăm
și binele și răul cu indiferență?
atîta indiferență că într-o zi crăpăm
ni se sparge coșul pieptului
de rîs: sîntem de rîs
nevătămați... și atît de depărtați
de tot ce se întîmplă
cu destinul nostru –
ca zeii !

Cezar Ivănescu

Portret

Sunt bătrîn, bătrîne, timpul nu mă iartă
Anii – nu știu bine cînd – s-au adunat:
Mai iubind o fată, mai ratînd o carte,
Mai plesnind din biciul rîsului curat;

Mai lovit de soartă, cîteodată, -n față;
Mult mai des, din spate – de prieteni buni;
Mai uitat în somnul alb, de dimineață;
Mai plîngînd în zborul unor vagi lăstuni;

Mai sedus de glorii care n-au să vină;
Mai tratîndu-mi clipa pentru-un ceas fictiv;
Mai stingînd lumina tîmplelor, alpină;
Mai cerînd ninsorii tainicul motiv;

Mai purtînd pe umeri munții iluzorii;
Mai glumind cu mine ca să nu mă dor;
Mai căzînd din șaua certă a rigorii;
Mai cutremurat de un frig interior;

Mai mințind de dragul unui alt dor – sudic;
Mai visînd la umbra morilor de vînt;
Mai pîndind amurgul simțurilor, ludic;
Mai crezînd în rima plînsă de cuvînt...

Sunt bătrîn, bătrîne, timpul îmi împarte
Anii pe din două, leneș alternînd:
Mai ratînd o fată, mai iubind o carte...
Pîna unde, totuși, pînă unde? Cînd? 

Laurențiu Ulici 

prefață la volumul 

Arte & meserie. Versuri vechi & noi, autor Romulus Vulpescu

Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca,1979

Discurs către pietre

Pe o cale ferată pustie le vorbeam pietrelor
cu un foşnet prelung seara cădea
ceva se surpa printre crengi se năruia
într-o haotică geometrie

calea ducea în patru direcţii diferite
peste câmpiile grele ale cerului

mecanicul fuma liniştit puteam alege locul
îl alegeam

atunci se năştea în noi o aspră penitenţă
seara ne cădea părul îl puneam deoparte
cu un foşnet prelung cerul cădea
ceva se surpa în noi se năruia

Gellu Naum