Sunt eu, teroare, eu însumi

Visele eşuate descărnate umplu
până la sufocare gura râurilor
formidabile grămezi de mute oseminte
speranţele prea repezi urcă atente
ca şerpi îmblânziţi.
nu plecăm, nu se pleacă niciodată,
cât despre mine sunt credincios insulei
în picioare ca părintele Jehan întors
pe jumătate spre mare
şi ros la înălţimea feţei de valuri şi găinaţ
lucruri lucruri, vouă vă dăruiesc
chipul meu nebun silă şi sfâşiere în adâncul bulboanei
chipul meu tandru fragilă amforă ocrotind
limfe călduţe.
sunt eu teroare eu însumi
fratele acestui vulcan care inexorabil fără un cuvânt
rumegă un nu ştiu ce hotărât
şi tot eu adăpost pentru păsările vântului
ce se opresc adesea să doarmă un anotimp,
eşti tu blândeţe tu însuţi
străpuns de spada eternă
înaintând ceas de ceas,
însemnat de fierul roşu al naufragiilor
şi al soarelui rememorat

Aimé Césaire