Vremea-şi are marginile şi zămislirile ei –
sfârcuri de frunză şi lujeri, piele şi ficat –
prin care trece ritmul,
o bătaie de tobă într-o linişte de junglă,
undeva în copaci ţipătul
unei păsări sălbatice sfărâmat de gheare
undeva pisicile mari ce se-mperechează, urlând
de durere ori poate de plăcere,
iar tăcerea-i nesfârşită, ascultând tobele
zi de zi, cu un nou început,
şi de zi spaimă, ori poate bucurie,
dar – dincolo de ele – seninul desăvârşit
al cerului
aşteptând peste lume încetarea mişcării,
absorbirea ei în cutele propriei mări,
înecarea sa în spaţiul unde tot ce a fost
e sunet într-o ureche surdă,
frică într-un vis uitat.
Louis Dudek
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu