octombrie 31, 2021

Anonimul florentin


Astfel i-a fost devenirea, nu dintr-odată, ci încet-încet, ascultând, citind, scriind, până să se lămurească încotro.

Așa se face că azi, uimită de prezența în „#Cercul celor apăruți“, mi-am amintit povestea anonimului florentin de ieri.

Puțini se încumetă să scrie despre tineri, despre cei nelansați, nepremiați. Sunt și excepții. Rare.

Despre acest spirit generos, dar mai ales singuratic, mai multe, #aici 

https://antoneseiliviu.wordpress.com/2021/10/30/c-p-a-nicolae-florentin-streche-despartire/

și #aici 

https://sarutul21.blogspot.com/2021/10/devenirea.html


Eli Gîlcescu


Devenirea




Nu scriu poezii

 

Eu nu scriu poezii

de dragul unor femei,

am energie pentru rime,

adio, vouă, iluzii feminine!

 

eu nu scriu poezii

să-mi cumpăr iluzii,

sunt lefter şi nefericit,

iubind tot ce-i sfinţit.

 

eu nu scriu poezii

în parcuri pustii,

înconjurat de străini

cu priviri de arginţi.

 

eu nu scriu poezii

decât pentru iubiri

născute între oameni

cu averi în ceruri.

 

eu nu scriu poezii

să-mi cumpăr iluzii

în parcuri pustii

decât pentru iubiri.

 

Iubirea de bețivi

 

Motto: eu vreau să mor,

eu vreau să mor

de sabia mea!

E nevoie de o nouă lege

pentru oameni:

iubirea de beţivi –

e nevoie să îi auzim

cum plâng deznădăjduiţi

în timpul lor absolut,

înotând printre chipuri

de realişti eterni,

cupizi şi treji.

 

O lege sacră degrabă,

o hotărâre de urgenţă

pentru aceşti fericiţi nefericiţi,

îngeri cu sufletul în piuneze

care rostesc adevăruri

uitate pe ziduri.

 

femeile i-au părăsit

din nepotrivire de trăire –

e adevărat că miroseau nesănătos,

miroseau a începuturi,

cu tâmplele lor murdare de lut.

 

Votaţi-i pe beţivi

dacă îi simţiţi,

dacă îi auziţi,

dacă îi vedeţi

lângă voi!

votaţi-i!

sunt mii…

…………………………





Nicolae Florentin Streche și „Infinitul iubirii“ – antologie bilingvă, BNR


octombrie 30, 2021

Numai torţa ta ©

Numai torţa ta se mai vede în ceaţă,

Foarte puţin, ca o candelă mică,

Eşti atât de departe; mi-e frig şi mi-e frică

Abia mai merg pe câmpia de gheaţă.

 

Ar trebui un plisc de pasăre uriaşă

Care să spintece totul în jur,

O explozie crâncenă în cerul obscur

Ca să reapară lumina golaşă.

 

Atunci te-aş vedea, înspăimântător de frumoasă

Cu braţul stâng încremenit pe făclie,

Ca o orhidee sălbatică în marea pustie,

Ca o ploaie de foc peste gheaţa lucioasă.

 

Aminteşte-ţi de mine şi te-ntoarce din cale,

Dă-mi mâna ta strălucitoare, fierbinte

Te voi îmbrăca într-un nimb de cuvinte

Şi voi îngenunchea la picioarele tale.


Mircea Florin Șandru


La Fraisne

Pentru că am fost un sfetnic solemn, cu obrazul uscat
Mult înțelept în toate, și bătrân-bătrân,
Dar am lăsat deoparte nebunia aceasta, și frigul spân
Pe care-l strânge peste trupul său, ca pe o mantie, bătrânețea.

Eram puternic – sau cel puțin așa-mi spuneau –
Tinerii, în jocurile lor, iuți cu sabia;
Dar am lăsat deoparte nebunia asta; și de abia
Acum sunt bucuros într-un alt fel, care-mi e mai potrivit.

Și mult m-am răsucit prin scorburile frasinului,
Și fața mi-am ascuns-o acolo unde stejarul
Și-a-ntins asupra mea frunzele, și amarul
Jug al felului de-a fi al oamenilor mi l-am scuturat.

Și lângă balta moartă de la Mar-nan-otha
Eu mi-am găsit o mireasă
Care a fost pe vremuri tulpina unui lemn-al-câinelui.
Ea m-a chemat din gândurile mele vechi
Mi-a stins nemulțumirea sfătuirilor lumești
Și m-a-ndemnat spre cântece de laudă

Doar întru cinstea vântului care foșnește printre frunze.

M-a scos din felul meu mai vechi de-a fi,
Până când au venit să spună că-s nebun;
Dar am văzut și suferința oamenilor, și mă bucur mult,
Căci știu că vaierele și amărăciunea sunt o nebunie.

Și eu? Eu, mi-am lăsat departe toată nebunia și durerea.
Și lacrimile mi le-am strâns în frunzele de ulm
Și mi le-am părăsit sub lespede de piatră
Și-acum spun despre mine oamenii c-aș fi nebun căci eu m-am lepădat
De orice nebunie, și am aruncat-o de la mine
Și-am părăsit cărările mai vechi și sterpe ale oamenilor,
Și pentru că acum mireasa mea
E-un lac de ploaie în pădure, și
Chiar dacă toți îmi spun că sunt nebun
E doar că eu mă bucur mult,
O, mult, căci, iată, mireasa mea îmi poartă o iubire nesfârșită
Ce-i mult mai dulce, mult, decât iubirea femeilor
Care te bântuie, te arde și te-mpinge în nebunie.

Aie-e! E-adevărat, mă bucur mult
O, mult de tot, căci, iată, o am aici, și singură, doar pentru mine
Și nimeni nu ajunge pân-la noi.

Demult, când mai umblam printre oamenii tineri…
Și se spunea că sunt chiar puternic, printre oamenii tineri.
Demult, odată, a fost o femeie…
…dar am uitat… era ea…
…aș vrea să nu mai vină iarăși.

…nu-mi mai aduc aminte…

Cred că mi-a făcut mult rău, atunci, numai că…
Asta a fost demult, demult.

Și nu mai vreau să-mi aduc aminte de nimic.

Aici e haita vântului care-mi place
Să o ascult suflând printre frasini:
Căci suntem singuri, singuri
Aici, printre frasini.

#Ezra Pound

Traducere de Mircea Ivănescu


octombrie 23, 2021

bietele animale

bietele animale
când le doare ceva
se ghemuiesc în tăcere
rabdă până la capăt

fiindcă știu că
dacă țipă sau gem
celelalte vin
și le sfâșie

uneori chiar
cele din propria specie

când țepene de șale
nu mai pot umbla
când cu dinții căzuți
nu mai pot să mănânce

când le năpădesc
viemii și căpușele
când li se crapă un ochi
sau nimeresc sub mașini

se târăsc într-un colț
așază botul încleștat
pe pământ
și mor

nu strigă
nu gem
fiindc-au trăit singure
și mor singure

Mircea Cărtărescu

https://omiedesemne.ro/sa-incepem-saptamana-poetic-bietele-animale-de-mircea-cartarescu/

Paturi libere

Nu, domnule, aici nu mai există
nici o cameră liberă
nici o fereastră liberă
            astăzi

nici una din uși nu se
            mai închide nu se
            mai deschide

paturi libere însă avem
paturi pline cu morți
dacă vreți să vă alegeți
mortul cu care veți
            călători
veniți, toți cei 12 discipoli
            proști sînt aici
lungiți-vă în pat rînd
pe rînd cu cîte unul
așteptați semnalul
întrebarea fără răspuns
după fiecare călătorie de
            probă
aveți voie să schimbați
mortul
direcția

Matei Vișniec

https://omiedesemne.ro/sambata-poetica-paturi-libere-de-matei-visniec/

Tu, cel ucis să te scriu

 ai lucit o clipă în soare

harpist, tu din solzii
deltei reci de dogoare

te-am prins și te-am plîns
la apa neîncepută de jegul coconului
cu gura din care atîrnă
limbile Babilonului

te-am prins
te-ai zbătut
la apa neîncepută
mi-ai tăiat degetele-n
laba de broască, încet
ca-ntr-o inimă descusută

sub sălcii sălcii
îi chemasei pe vii

te-a prins seaca și gînditoarea
trestie-frumoasă și bestie

te-am prins într-o capcană de apă
sub care morții mei sapă
te-am prins fără vină
într-o catastrofă de mină

vietato vivere – tre morti, tre
disparuti e tre leșin-iati
peste ei umbra ta trece
cu sfaturi
a se păstra la loc uscat
întunecos și rece

pe tine, care nu cunoști vreun mort
după vorbă sau după port
în care se-necară ai mei
amoebe luptînd în groapa cu lei

îți mai dau cîte-un vierme
care-i roade singurătatea
să te hrănești în acvariu,-n sicriu
sting lumina pe care-ai aprins-o pe ape
Tu, cel ucis să te scriu

Ai putea fi unul din ei

dintre viermi, dintre zei
Cînd lumea era fără gură și căsca
la amintirea visului ce sta
și-a fost de-ajuns să nască steaua goală
materie trosnind de plictiseală
vînată de o vînătă-ntîmplare
sau poate de-amintirea unui gînd mai mare
și cînd Cuvîntul era coapsa vidă
prinsă-n corset de casta piramidă
cînd au venit pe scuturi sau sub scut
în gît cu limba iute-a celui mut
bătînd timpanul celui ce n-aude
punînd țintar la orbi pupile ude
atunci ți-am dat cinci sutele de chipuri
stupide și sculptate în nisipuri
doar pentru-o viață cu v mic pe bot
de viperă zvîrlită dintr-un Tot
cînd te cătau și mărunțeau nisip
cu laser într-o carne fără chip
cu ferăstraie, cu securi, cu tesle
cu arca disperării într-o iesle
cu fierul ce poate te-a nimerit
înzecit, însutit, înmiit, mărunțit într-o pîine
acum
din pămîntul de-atunci, pentru mîine
mîine-acest oraș liniștit
păzit de turbatul său cîine

A doua seară eram cu amicii

beam cîte-o bere, cerusem micii
un cerc de stele împrejur
deasupra cerc de stele
Sat wam asi-mi s-a spus
într-o învălmășeală de vorbe, pahare
formula era sîsîită, se pare
și nu m-am văzut și nu m-am supus
și n-am crezut că sînt eu
în nici o oglindă, în nici un tablou
zugrăvind germinarea homuncului nou

Am lăsat două lemne la picioare de mese
puse cruciș și părînd ne-nțelese

N-am putut să mai urc – un om sînt.
Să arunc lestul de tălpi la pămînt.
Nu cred urcării spuse de-Acela
Unde-i balonul, unde-i nacela?

Mi-au dat confetti și farfurii
E pur si muove să spun, iepuri vii
Să scot din colțul gurii cu mîinile
Ținută-n zîmbet, să-nmulțesc pîinile

Ai, ai, nella strada, cabotin, saltimbanc
Farseurul lui pește și-al vinului franc

mi-e frică, mi-e frică
și scot din năframă năframa mai mică

Dacă se află-unul va spune
Amprentele mele sînt încă pe rune
Rotulele mele-s lăsate să țină
Pe altul ce cade-n genunchi în grădină

Și-nvîrt lampionul, localul, tot, hîd
Și masa, tavanul și sudui și rîd
Mănînc tencuiala și nota de plată
Ce știu că odată veni-va, odată

Înfricoșată, la miezul nopții cu mierle
Cînd, fără de veste, din rîtu-i cu perle
cel de jos, cel de sus
bunul sau răul
viul sau mortul
viermele, mărul
va grohăi Adevărul

Ion Stratan

Viața și moartea

S-a înecat Budha cu un
bob de orez - spun bătrânii.

Binecuvântat fie Budha
binecuvântat bobul, binecuvântaţi
bătrânii.

Binecuvântate cuvintele care
ne dau voie să vorbim despre
moarte. Atâţia prieteni am acolo,

încât nu ştiu dacă sunt
mort sau sunt viu.

Visez uneori că istoria se repetă
viaţa se repetă
vorbele se repetă

Alteori nu visez, ca un pumnal
sfâşiind o mătase mă trezesc
cu rouă pe piept.

Ca un cuţit, ca un pumnal
străluceşte gheaţa în inima
mea.

Am iubit, am urât
şi n-a fost destul.

Unde ne duci viaţă
Saturată de timp ?

Mă bucură copiii crescând
Mă întristează bătrânii murind.

Aici stau, între două anotimpuri
cu crucea pe piept şi hainele
Puse în rânduială.

Părul creşte, unghiile cresc
Dar n-am timp să observ asta.

Vinul trece, apele rămân
Dar n-am timp să observ asta.

Viaţa trece, numai moartea
rămâne. Dar n-am timp să
observ asta.


Ion StratanDE PARTEA MORŢILOR, Ed. liberART, 1998


octombrie 17, 2021

Și va veni iar o ploaie grea

Unde mi-ai fost, băiatul meu?

Unde mi-ai fost, făptură de zeu? Am dat piept cu munţii cu ceaţa în creştet

Şi paşii m-au dus pe căi încâlcite

Şi-apoi am păşit în trista pădure

Şi-n faţă mi-au stat duzini de mări moarte

Şi-adânc m-a-nghiţit cu gura mormântul

Şi va veni, şi va veni, şi va veni, şi va veni,

Şi va veni iar o ploaie grea!… Şi ce-ai mai văzut, băiatul meu?

Şi ce-ai mai văzut, făptură de zeu?Am văzut un nou-născut şi fiare dându-i roată

Şi diamante pe cale şi nimeni să treacă

Şi sânge curgând de pe creanga cea neagră

Şi-o odaie ticsită cu mâini bătătorite

Şi treptele albe-necate sub apă

Şi vorbitori sute, mii, cu limba tăiată

Am văzut săbii, puşti, chiar în mâini de prea tineri

Şi va veni, şi va veni, şi va veni, şi va veni,

Şi va veni iar o ploaie grea!… Si ce-ai auzit, băiatul meu?

Şi ce-ai auzit, făptură de zeu? Păi, cam un plesnet de trăznet ce-anunţă furtuna

Şi-un muget de val ce-nghite o lume

Şi sute de tobe cu beţele rupte

Şi ‘jde mii de şoapte şi nimeni s-asculte

Şi un om flămând, dar şi râsete prea multe

Şi-un cântec din şanţ, unde mort e poetul

Şi-un urlet de clown, ce plânge pe stradă

Şi va veni, şi va veni, şi va veni, şi va veni,

Şi va veni iar o ploaie grea!… Si ce-ai întâlnit, băiatul meu?

Şi ce-ai întâlnit, făptură de zeu? Un mic copilaş cu calul pe moarte

Un om mult prea alb c-un câine prea negru

O doamnă cu trupul cuprins tot de flăcări

O fată, apoi, mi-a dat curcubee

Şi un bărbat, sângerând de alean

Şi-un altul la fel, sângerând tot de ură

Şi va veni, şi va veni, şi va veni, şi va veni,

Şi va veni iar o ploaie grea!… Şi ce ai de gând, băiatul meu?

Şi ce ai de gând, făptură de zeu? Păi, o s-o iau înapoi ‘nainte să plouă

M-afund în adânc, în adâncul pădurii

Unde lumea e multă şi cu mâinile goale

Unde stropi de otravă potop cad în valuri

Unde casa din vale stă în faţa-nchisorii

Unde-ascuns e mereu călăul sub mască

Unde foametea-i mare şi-s suflete moarte

Culoarea e neagră şi zero e cifra

Şi cu vorbe, cu gânduri, suflări şi cuvinte

Voi fi-oglindă pe creste, ca toţi să mă vadă

Voi păşi pe oceane ce stau să mă-nnece

Dar cântu-mi voi şti ‘nainte de-a-ncepe

Şi va veni, şi va veni, şi va veni, şi va veni,

Şi va veni iar o ploaie grea!…

 

Bob Dylan

Traducere: Florian Pittiş


octombrie 15, 2021

Plimbare de voie


... printre cărți rare 

ce par a ține de acea scriere universală –

un paradis 

din care nu se poate ieși 

decât prin trădare sau moarte

între iubita abandonată și noua locuință

nu-i cine știe ce deosebire

fie pentru un motiv sau altul

printre haimanalîcurile celorlalți rațiunea

în locul instinctului

unei limbi de lemn tembelizat de mizerie –

inamicul jurat al oricărei schimbări

 

pentru o clipă numai, își ascultau cu grijă sufletul

fără măști printre semne și simboluri

fără teama de oameni

solidari

în locul unde îmboboceau poeme

cu petale de-ntuneric și surâsuri ferecate

într-un gând comemorat ortografic de-un punct


o nouă odisee dintr-un nimic și-o floare (in memoriam)

 

Eli Gîlcescu

(Sursa foto: internet)


octombrie 14, 2021

Cum se îmblânzește o pasăre

Daniel Vorona 

:ascultă — toamna mănâncă oamenii de vii nimănui nu îi este frig între două fotografii — taci

.
— cu un pașaport în mână a venit la
mine și a plâns ca la un mormânt —
.
vând cruce albă la jumătate de preţ urlă femeia cu sutienul confiscat de
gardieni lovind cu nuiaua într-o
bicicletă
jerpelită vai de ea poartă la gât
o sticlă un ceas și o seceră iar în loc de mâini are două copite de capră
.
deschidem
pumnii — generația noastră a devenit proprietate a cancerului
deschidem pumnii — generația noastră a devenit proprietate a
cancerului
.
— în timp ce sculptorul ne arăta lumina și ne învăța cum se îmblânzește
o
pasăre care se prăbușește
în aer unul dintre noi a furat mireasa de pe scaun și am făcut-o roată —
.
iubim trupurile noastre pentru că noi
fără comision | iar
și iară | preaiubim
trupurile noastre și durerile de spate
.
(vorbim — pe curând — cu celălalt)
.
fantome
fantome
fantome
.
— eu sunt domnul care a
venit târziu să
bea cu Dumnezeul meu —
.
dar ea era sălbatică eram de lemn era un fluture înlăcrimat
eram o
umbră înfloritoare și mă închinam la ea cu mâna unui mort
.
taci — sângele mi se scurge din artere îl adun cu mătura și zidesc o inimă mare — ascultă

octombrie 13, 2021

Scrie-mi și eu voi da sau nu voi da semn

Scrie-mi și eu voi da sau nu voi da semn. 

Acum dorm pe-o uzină fară-ncetare, 

Somnul meu este-o luptă nedreaptă cu motoarele. 

Noaptea intră peste mine fară-ngăduință, 

ca vântul se strecoară, pe lângă cheie, 

prin pereți, ca frigul ca apa, ca focul mă cuprinde,

își apleacă pe ferestrele rotunde capetele, 

își pun măștile monstruoase, să mă sperie, 

îmi trag pernele de sub cap și perdelele patului...



Se ridică pe masă și joacă cărți pân-la ziuă, 

Răstoarnă țigările, și-mi strică bețele de chibrit,

se-nfășoară pe după ața nasturilor și-mi descos cămășile

dar mai cu seamă își suflecă hainele de lucru

scufundându-și mâinile în urechile mele.



Dintr-o dată totuși viața mea le-a fost dată-n păstrare

față de cine vor răspunde și cine le-o răsplăti?



Cineva aude zarvă de strune-ndelung cercetate,

oamenii se-ntreabă, tăindu-și pâinea sau portocalele,

cine și unde se umblă cu mâinile într-un pian?

Nu răspund și trec cu degetele pe corzile-albastre-ale nervilor

struna mi a vederii trăiește bine întinsă și cumpănită,

struna tăcerii se tânguie bine și trainic

struna memoriei vibrează stăpână pentru pâinea ce trebuie s-o câștig:



Pot să vă-nvăț să dormiți cu nevestele voastre: 

desfășurați-le părul pe umărul stâng, peste inimă,

adormiți cu fața-n rădăcinile părului nevestelor voastre,

veți visa totdeauna și sigur că trăiți într-un lan de secară,

prindeți cu bărbiile încheieturile brațelor lor

și veți visa cum trece un izvor pe lângă piatra de râu a pieptului vostru

și-ndeosebi duceți-le-n brațe prin tot somnul,

să visați catarge de care vă țineți pe vreme de hulă.



O apă mult părtinitoare se pune-ntre noi pentru toate;

motoarele vor aștepta pe malul celălalt –

barca de liniște le răpește prada și mulțumirea. 



Ce-i somnul meu acum, decât o luptă nedreaptă; 

dorm pe-o uzină fără oprire, pe obârșia motoarelor însăși;

cu un singur cuvânt de la tine mi-acopăr fereastra;

ca niște cuie de argint îmi sprijină cărțile,

pe cuvintele tale mi se zvântă spălată de mine...



Scrie-mi, trimite-mi pachete de cuvinte de-acasă –

grele, ca sacii de pământ, scrisorile tale spre mine; 

nevămuite le voi vărsa pe masa de muncă, pe pernă, 

le voi lua dimineața cu apă, le voi mușca pe pâine, 

cuvintele tale, scrisorile tale de dorul de mine –

de sprijin al meu, de păstrare, de faimă frumoasă.



Scrie-mi mult; până te vor durea oasele brațelor

până vei scăpa cărțile și pâinea din mână la masă; 

spune celor ce te-ntreabă pentru ce te temi astfel, 

spune-le c-ai dus prea mult copila-n brațe

c-ai spălat, ai cărat lemne, și cărți, spune orice, 

dar nimănui nu aminti că ai purtat scrisori către mine –

lasă mie lauda și faima aceasta să le răspundă;

scrie-mi mult, cazi și te scoală și scrie din nou –



Scrie-mi, inventează tu ziceri noi despre lucruri, 

sări de pe rugul de noapte al somnului singură, 

pierde-te printre cărți, smulge-le limbile de iubire, 

pune-le să te-nvețe, fură-le rostul și lucrul. 

Scrie-mi cu lacrimi de-acasă, întoarce-te din vârstă,

de la cele mai importante plecări, de pe pod, de prin ceasuri, 

așteaptă pe bancă, unde crezi c-ai pierdut un cuvânt

ia tramvaiul, nu-ți face grijă de bani

cheltuiește, și cumpără cuvintele vândute de alții, 

plângi peste ele până le găsești fata mea și trimite-le;



Scrie-mi, adună, dă veste-n orașe și-n glasurile celor ce se apără

răpește, când alții adorm sau nu se mai știu,

când nu se mai recunosc de-aproape ce-și sunt zi de zi –

răpește cuvintele lor și le suferă de la-nceput

plânge-le până le dai fața mea de bărbat curajos,

și scrie-mi, trimite-mi saci grei de pământ părintesc.



Scrie-mi până la moarte, scrie-mi și eu voi da sau nu-ți voi de semn.


Ion Gheorghe

Copenhaga – 19. VII.1965

octombrie 10, 2021

Prieteni pe viață

Liviu Antonesei – Prieteniile nesfîrșite 


Într-o viață care curge natural,

îți poți număra prietenii adevărați

pe degetele unei mîini, poate două –

am fost norocos, am avut trei mîini!


Prieteni adevărați, prieteni pe viață,

pentru care ai muri, înaintea cărora

ai vrea să pleci în marea călătorie…


Dar norocul face echipă cu ghinionul

socotit după regula numărului de aur –

jumătate dintre prietenii mei adevărați

sînt deja pe veșnicile plaiuri ale vînătorii…


Dacă norocul se va întoarce, ca niște zei

cu panaș vom vîna cîndva împreună…


10 Octombrie 2021, în Iași

octombrie 09, 2021

Desiderata

Păşeşte în linişte, împăcat, prin zgomotul şi graba zilei,
şi ia aminte câtă pace poate fi în tăcere. Dacă este posibil
fără să îngenunchezi, trăieşte în bună înţelegere cu toţi oamenii.

Rosteşte-ţi dreptatea limpede şi blând; 
ascultă pe ceilalţi, chiar şi pe cei ignoranţi sau împătimiţi.
Ei au, de asemenea, povestea lor. Evită persoanele stridente şi agresive-sunt ofensă adusă spiritului.

Nu te compara cu alţi oameni, astfel vei evita să devii vanitos sau dezamăgit – 
pentru că întotdeauna vor exista fiinţe superioare sau inferioare ţie.

Bucură-te de împliniri şi stăruie în năzuinţele tale. 
Ai grijă de profesiunea ta, chiar umilă; 
ea este bunul tău adevărat în vremuri cu noroc schimbător.

Fii prudent în afaceri pentru că lumea este împovarată de înşelătorii; 
dar nu te lăsa orbit încât să nu mai distingi virtutea.

O mulţime de oameni luptă pentru idealuri înalte
şi pretutindeni viaţa este plină de eroism.
Fii tu însuţi şi, mai ales, nu simula dragostea. 
Nici să nu fii cinic in iubire, 
pentru că în pofida tuturor lipsurilor şi urâciunilor ea este perenă ca iarba.

Cu smerenie, ascultă sfatul celor încărcaţi de ani. 
Acceptă cu graţie elanul tinerilor. 
Adună putere în spirit pentru a fi apărat în faţa nenorocirilor întâmplătoare, dar nu înnopta în casa iluziei.

Teama este născută din singurătate şi din oboseală. Dincolo de o sănătoasă disciplină, fii îndurător cu tine. Eşti un copil al Universului, nu mai puţin decât arborii şi stelele; 
ai dreptul să exişti, aici şi acum, 
şi, indiferent dacă îţi este clar sau nu, Universul evoluează cum trebuie.

De aceea, fii în pace cu Dumnezeu, oricum ţi-L imaginezi tu; 
şi oricare îţi sunt acţiunile şi dorinţele în zgomotul confuz al vieţii,
fii împăcat cu sufletul tău. 
Cu toată falsitatea, truda şi visele sfărâmate, lumea este încă minunată.

Poartă-te cu grijă. Luptă să fii fericit.

Max Ehrmann, 1927

Traducere de Petru Dimofte

 (Acest poem în proza poate fi admirat într-o biserica din Baltimore-Maryland, USA 


octombrie 07, 2021

Iubire imensă

Prin fiecare perete circulau două tăceri
şi eu ieşeam să mă ascult
cu două guri vorbeam şi mă ascultam singur
cu cîte două urechi pe fiecare parte a feţii

Şi era o iubire
în timp ce peste cubul ei abia vizibil
în fiecare dimineaţă răsăreau doi sori

 

Gellu Naum