Plânge în inima mea
Cum plouă peste oraş;
Ce-i tristeţea aceasta grea
Răul ce inima-mi ia?
O, dulce murmur de ploaie
Pe acoperişe şi-n zare!
În inima ce se îndoaie,
O, cântecul, murmur de ploaie!
Plânsul noimă nu are
În inima ce mi se frânge.
Ce? Nici o trădare?
Jalea noimă nu are.
Un chin e fără măsură
Să nu ştii de ce,
Fără iubire şi ură,
Suferi peste măsură.
Paul Verlaine,
traducere de Lucian Blaga
Pentru că am fost un sfetnic solemn, cu obrazul uscat
Mult înțelept în toate, și bătrân-bătrân,
Dar am lăsat deoparte nebunia aceasta, și frigul spân
Pe care-l strânge peste trupul său, ca pe o mantie, bătrânețea.
Eram puternic – sau cel puțin așa-mi spuneau –
Tinerii, în jocurile lor, iuți cu sabia;
Dar am lăsat deoparte nebunia asta; și de abia
Acum sunt bucuros într-un alt fel, care-mi e mai potrivit.
Și mult m-am răsucit prin scorburile frasinului,
Și fața mi-am ascuns-o acolo unde stejarul
Și-a-ntins asupra mea frunzele, și amarul
Jug al felului de-a fi al oamenilor mi l-am scuturat.
Și lângă balta moartă de la Mar-nan-otha
Eu mi-am găsit o mireasă
Care a fost pe vremuri tulpina unui lemn-al-câinelui.
Ea m-a chemat din gândurile mele vechi
Mi-a stins nemulțumirea sfătuirilor lumești
Și m-a-ndemnat spre cântece de laudă
Doar întru cinstea vântului care foșnește printre frunze.
M-a scos din felul meu mai vechi de-a fi,
Până când au venit să spună că-s nebun;
Dar am văzut și suferința oamenilor, și mă bucur mult,
Căci știu că vaierele și amărăciunea sunt o nebunie.
Și eu? Eu, mi-am lăsat departe toată nebunia și durerea.
Și lacrimile mi le-am strâns în frunzele de ulm
Și mi le-am părăsit sub lespede de piatră
Și-acum spun despre mine oamenii c-aș fi nebun căci eu m-am lepădat
De orice nebunie, și am aruncat-o de la mine
Și-am părăsit cărările mai vechi și sterpe ale oamenilor,
Și pentru că acum mireasa mea
E-un lac de ploaie în pădure, și
Chiar dacă toți îmi spun că sunt nebun
E doar că eu mă bucur mult,
O, mult, căci, iată, mireasa mea îmi poartă o iubire nesfârșită
Ce-i mult mai dulce, mult, decât iubirea femeilor
Care te bântuie, te arde și te-mpinge în nebunie.
Aie-e! E-adevărat, mă bucur mult
O, mult de tot, căci, iată, o am aici, și singură, doar pentru mine
Și nimeni nu ajunge pân-la noi.
Demult, când mai umblam printre oamenii tineri…
Și se spunea că sunt chiar puternic, printre oamenii tineri.
Demult, odată, a fost o femeie…
…dar am uitat… era ea…
…aș vrea să nu mai vină iarăși.
…nu-mi mai aduc aminte…
Cred că mi-a făcut mult rău, atunci, numai că…
Asta a fost demult, demult.
Și nu mai vreau să-mi aduc aminte de nimic.
Aici e haita vântului care-mi place
Să o ascult suflând printre frasini:
Căci suntem singuri, singuri
Aici, printre frasini.
Traducere de Mircea Ivănescu
Cum te iubesc? Să-ncerc o-nşiruire.
Adânc şi larg şi-nalt, atât cât poate
Atinge al meu suflet când străbate
Spre graţie, spre tot, spre nesfârşire.
Şi te iubesc cu zilnică iubire,
În paşnic fel, în zori, pe scăpătate -
Şi slobod, cum te lupţi pentru dreptate,
Curat, aşa cum fugi de linguşire.
Şi te iubesc cu patimă avută
În vechi dureri şi cu credinţa care
Părea, cu sfinţi copilareşti, pierdută.
Şi te iubesc cu zâmbet, plâns, suflare,
Cu viaţa mea! – şi Domnul de-mi ajută
Te voi iubi în moarte şi mai tare.
Elizabeth Barrett Browning
Traducere de Maria Banuş
Ninge, ce mai
ninge!
Floarea de
muşcată
Şade-n drum
mirată,
Gerul o atinge.
Ninge. Totul
zboară,
Strada,
cotitura.
Treptele pe
scară
Au pornit de-a
dura.
Ninge. Spre
pământ
Bolta
nesfârşită:
Cu sumanul rupt,
Bolta peticită.
Cerul coborî,
Stă ca un nerod,
Sus în capul
scării,
Doborât din pod.
Abia fu
Crăcinul,
Anul nou
s-arată,
La o depărtare
Numai de o
şchioapă.
Ninge. Flori de
gheaţă
Cu zăpada-n pas,
Treci la fel tu,
viaţă,
Ce ne-ai mai
rămas?
Poate că şi anii
Se succed
grămadă
Ca aceste vorbe
Scrise pe
zăpadă...
Plantele-s
mirate,
Drumu-i buimăcit.
Omu-a-ncărunţit.
Ninge peste
toate.
Boris Pasternak
(1890 – 1960)
Traducere de Marin Sorescu
Arta de-a pierde se'nvaţă zi de zi.
Sunt lucruri create spre'a se pierde –
Iar pierderea devine un fel de'a fi.
