Plânge în inima mea

Plânge în inima mea
Cum plouă peste oraş;
Ce-i tristeţea aceasta grea
Răul ce inima-mi ia?

O, dulce murmur de ploaie
Pe acoperişe şi-n zare!
În inima ce se îndoaie,
O, cântecul, murmur de ploaie!

Plânsul noimă nu are
În inima ce mi se frânge.
Ce? Nici o trădare?
Jalea noimă nu are.

Un chin e fără măsură
Să nu ştii de ce,
Fără iubire şi ură,
Suferi peste măsură.

Paul Verlaine, 

traducere de Lucian Blaga

Munte vrăjit

Intru în munte. O poartă de piatră
încet s-a-nchis. Gând, vis şi punte mă saltă.
Ce vinete lacuri! Ce vreme înaltă!
Din ferigă vulpea de aur mă latră.

Jivine mai sfinte-mi ling mânile: stranii,
vrăjite, cu ochii întorşi se strecoară.
Cu zumzet prin somnul cristalelor zboară
albinele morții, şi anii. Şi anii.

Lucian Blaga  

Aud o oaste

Aud o oaste atacînd pămîntul dinspre mare.

Tunet de cai prin ape. Ei calcă spuma în picioare.

Provocatori, prin valuri, căruțașii-n negre zale,

Biciuri își fîlfîie, disprețuind hauri și frîne

Ostașii-și strigă-n noapte chiotul de bătălie.

În somn eu gem, subt rîsul lor din depărtare.

Noaptea din vis ei mi-o despică. Ce văpaie orbitoare!

Lovită, inima, lovită, se preface-n nicovală.

Își scutură-n triumf ostașii părul verde.

Din mare ies, gonind, pe țărmul fără nume.

Vai mie, disperare așa fără de-un strop de-nțelepciune?

Dragostea mea, dragostea mea, de ce m-ai părăsit?

#James Joyce

Traducerea Lucian Blaga

Cântec în doi

Și vine toamna iar`

ca dup-un psalm aminul.

Doi suntem gata să gustăm

cu miere-amestecat veninul.

 

Doi suntem gata s-ajutăm

brândușile ardorii

să înflorească iar în noi

și-n toamna-aceasta de apoi.

 

Doi suntem, când cu umbra lor

ne împresoară-n lume norii.

Ce gânduri are soarele cu noi –

nu știm, dar suntem doi.

Lucian Blaga

 

Risipei se dedă Florarul

Ne-om aminti cândva târziu
De-această întâmplare simplă,
De-această bancă unde stăm
Tâmplă fierbinte lângă tâmplă.

De pe stamine de alun,
Din plopii albi, se cerne jarul.
Orice-nceput se vrea fecund,
Risipei se dedă Florarul.

Polenul cade peste noi,
În preajmă galbene troiene
Alcătuieşte-n aur fin.
Pe umeri cade-ne şi-n gene.

Ne cade-n gură când vorbim,
Şi-n ochi, când nu găsim cuvântul.
Şi nu ştim ce păreri de rău
Ne tulbură, pieziş, avântul.

Ne-om aminti cândva târziu
De-această întâmplare simplă,
De-această bancă unde stăm
Tâmplă fierbinte lângă tâmplă.

Visând, întrezărim prin doruri –
Latente-n pulberi aurii
Păduri ce ar putea să fie
Şi niciodată nu vor fi.

Lucian Blaga

Amintire

Copil, fragile globuri eu lansam din pai,

mărunte lumi închipuind pe cele mari.
Subt pomi mărunte lumi, copilă, urmăreai,
în aer le spărgeai cu râsul tău de rai.
Acolo stau și-acolo stai prin vrăji de mai.

Despăturam, în amintire, timp și rai.
Suntem pierduți și azi în nesfârșitul mai.

Lucian Blaga

Poezii, 1962

Veniţi după mine, tovarăşi

Prietenilor mei

Veniţi lângă mine, tovarăşi! E toamnă,
se coace
pelinul în boabe de struguri
şi-n guşe de viperi veninul.

C-un chiot vreau astăzi să-nchin
în cinstea sălbaticei mele minuni, care pleacă
lăsându-mă singur,
cu plânsul,
cu voi,
şi cu toamna.

Veniţi mai aproape! – Şi cel care are
urechi de-auzit să audă:
durerile nu sunt adânci decât atuncea când râd.
Să râdă deci astăzi în mine
amarul
şi-n hohote mari să-şi arunce pocalul în nori!

Veniţi lângă mine, tovarăşi, să bem!
Ha, ha! Ce licăreşte-aşa straniu pe cer?
E cornul de lună?
Nu, nu! E un ciob dintr-o cupă de aur,
ce-am spart-o de boltă
cu bratul de fier.

Sunt beat şi aş vrea să dărâm tot ce-i vis,
ce a temple şi-altar!
Veniţi lângă mine, tovarăşi! Ca mâne-o să mor,
dar vă las moştenire
superbul meu crania, din care să beţi
pelin
când vi-e dor de viaţă,
şi-otravă
când vreţi să-mi urmaţi! – Veniţi după mine, tovarăşi!

LUCIAN BLAGA

Biografie

Unde şi când m-am ivit în lumină nu ştiu,
din umbră mă ispitesc singur să cred
că lumea e o cântare.
Străin zâmbind, vrăjit suind,
în mijlocul ei mă-mplinesc cu mirare.
Câteodată spun vorbe cari nu mă cuprind,
câteodată iubesc lucruri cari nu-mi răspund.
De vânturi si isprăvi visate îmi sunt ochii plini,
de umblat umblu ca fiecare:
când vinovat pe coperişele iadului,
când fără păcat pe muntele cu crini.
Închis în cercul aceleiaşi vetre
fac schimb de taine cu strămoşii,
norodul spălat de ape subt pietre.
Seara se-ntâmplă mulcom s-ascult
în mine cum se tot revarsă
poveştile sângelui uitat de mult.
Binecuvânt pânea şi luna.
Ziua trăiesc împrăştiat cu furtuna.

Cu cuvinte stinse în gură
am cântat şi mai cânt marea trecere,
somnul lumii, îngerii de ceară.
De pe-un umăr pe altul
tăcând îmi trec steaua ca o povară.

Lucian Blaga

Vei plânge mult sau vei zâmbi?

Eu

nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi –
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
„Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?“

Lucian Blaga