Aud o oaste

Aud o oaste atacînd pămîntul dinspre mare.

Tunet de cai prin ape. Ei calcă spuma în picioare.

Provocatori, prin valuri, căruțașii-n negre zale,

Biciuri își fîlfîie, disprețuind hauri și frîne

Ostașii-și strigă-n noapte chiotul de bătălie.

În somn eu gem, subt rîsul lor din depărtare.

Noaptea din vis ei mi-o despică. Ce văpaie orbitoare!

Lovită, inima, lovită, se preface-n nicovală.

Își scutură-n triumf ostașii părul verde.

Din mare ies, gonind, pe țărmul fără nume.

Vai mie, disperare așa fără de-un strop de-nțelepciune?

Dragostea mea, dragostea mea, de ce m-ai părăsit?

#James Joyce

Traducerea Lucian Blaga

For Hope

For the continuum of time and place to stand still

For an endless kiss that transcends emotions and thrill

For just one tear to trickle from those ocean-blue eyesâ

For a glimpse at the affection that smile can't disguise

To hear your laughter cascade on my ears so silent

To caress your breast that heaves with life so vibrant

To tenderly stroke your auburn hair so fine

To entwine your soul inseparably with mine

For this and more to happen in a well-nigh place

Or perchance the ability to forever see your face

I will stand guard with the keys to passion and love

And constantly search for a sign from above

Thomas Wolfe

The Red Wheelbarrow

so much depends
upon

a red wheel
barrow

glazed with rain
water

beside the white
chickens.

William Carlos Williams

A Tree Telling Of Orpheus

White dawn. Stillness.      When the rippling began
    I took it for a sea-wind, coming to our valley with rumors
    of salt, of treeless horizons. but the white fog
didn't stir; the leaved of my brothers remained outstretched,
unmoving.

          Yet the rippling drew nearer — and then
my own outermost branches began to tingle, almost as if
fire had been lit below them, too close, and their twig-tips
were drying and curling.
                  Yet I was not afraid, only
                  deeply alert.

I was the first to see him, for I grew
    out on the pasture slope, beyond the forest.
He was a man, it seemed: the two
moving stems, the short trunk, the two
arm-branches, flexible, each with five leafless
                              twigs at their ends,
and the head that's crowned by brown or gold grass,
bearing a face not like the beaked face of a bird,
  more like a flower's.
                    He carried a burden made of
some cut branch bent while it was green,
strands of a vine tight-stretched across it. From this,
when he touched it, and from his voice
which unlike the wind's voice had no need of our
leaves and branches to complete its sound,
                        came the ripple.
But it was now no longer a ripple (he had come near and
stopped in my first shadow) it was a wave that bathed me
    as if rain
          rose from below and around me
    instead of falling.
And what I felt was no longer a dry tingling:
    I seemed to be singing as he sang, I seemed to know
    what the lark knows; all my sap
          was mounting towards the sun that by now
              had risen, the mist was rising, the grass
was drying, yet my roots felt music moisten them
deep under earth.

        He came still closer, leaned on my trunk:
          the bark thrilled like a leaf still-folded.
Music! there was no twig of me not
                        trembling with joy and fear.

Then as he sang
it was no longer sounds only that made the music:
he spoke, and as no tree listens I listened, and language
                    came into my roots
                        out of the earth,
                    into my bark
                        out of the air,
                    into the pores of my greenest shoots
                        gently as dew
and there was no word he sang but I knew its meaning.
He told of journeys,
          of where sun and moon go while we stand in dark,
    of an earth-journey he dreamed he would take some day
deeper than roots…
He told of the dreams of man, wars, passions, griefs,
              and I, a tree, understood words — ah, it seemed
my thick bark would split like a sapling's that
                        grew too fast in the spring
when a late frost wounds it.   
   
                          Fire he sang,
that trees fear, and I, a tree, rejoiced in its flames.
New buds broke forth from me though it was full summer.
    As though his lyre (now I knew its name)
    were both frost and fire, its chord flamed
up to the crown of me.

              I was seed again.
                    I was fern in the swamp.
                        I was coal.

And at the heart of my wood
(so close I was to becoming man or god)
    there was a kind of silence, a kind of sickness,
          something akin to what men call boredom,
                                  something
(the poem descended a scale, a stream over stones)
          that gives to a candle a coldness
              in the midst of its burning, he said.

It was then,
          when in the blaze of his power that
                    reached me and changed me
          I thought I should fall my length,
that the singer began
              to leave me.      Slowly
          moved from my noon shadow
                                  to open light,
words leaping and dancing over his shoulders
back to me
          rivery sweep of lyre-tones becoming
slowly again
          ripple.

And I              in terror
                    but not in doubt of
                                  what I must do
in anguish, in haste,
              wrenched from the earth root after root,
the soil heaving and cracking, the moss tearing asunder —
and behind me the others: my brothers
forgotten since dawn. In the forest
they too had heard,
and were pulling their roots in pain
out of a thousand year's layers of dead leaves,
    rolling the rocks away,
                    breaking themselves
                                      out of
                                  their depths.   
   
  You would have thought we would lose the sound of the lyre,
                    of the singing
so dreadful the storm-sounds were, where there was no storm,
              no wind but the rush of our
          branches moving, our trunks breasting the air.
                    But the music!
                                The music reached us.
Clumsily,
    stumbling over our own roots,
                            rustling our leaves
                                        in answer,
we moved, we followed.

All day we followed, up hill and down.
                              We learned to dance,
for he would stop, where the ground was flat,
                                  and words he said
taught us to leap and to wind in and out
around one another    in figures    the lyre's measure designed.

The singer
          laughed till he wept to see us, he was so glad.
                                        At sunset
we came to this place I stand in, this knoll
with its ancient grove that was bare grass then.
          In the last light of that day his song became
farewell.
          He stilled our longing.
          He sang our sun-dried roots back into earth,
watered them: all-night rain of music so quiet
                                        we could almost
                              not hear it in the
                                  moonless dark.
By dawn he was gone.
                    We have stood here since,
in our new life.
              We have waited.
                        He does not return.
It is said he made his earth-journey, and lost
what he sought.
              It is said they felled him
and cut up his limbs for firewood.
                                  And it is said
his head still sang and was swept out to sea singing.
Perhaps he will not return.
                        But what we have lived
comes back to us.
              We see more.
                        We feel, as our rings increase,
something that lifts our branches, that stretches our furthest
                                        leaf-tips
further.
    The wind, the birds,
                        do not sound poorer but clearer,
recalling our agony, and the way we danced.
The music!

Denise Levertov

Și va veni iar o ploaie grea

Unde mi-ai fost, băiatul meu?

Unde mi-ai fost, făptură de zeu? Am dat piept cu munţii cu ceaţa în creştet

Şi paşii m-au dus pe căi încâlcite

Şi-apoi am păşit în trista pădure

Şi-n faţă mi-au stat duzini de mări moarte

Şi-adânc m-a-nghiţit cu gura mormântul

Şi va veni, şi va veni, şi va veni, şi va veni,

Şi va veni iar o ploaie grea!… Şi ce-ai mai văzut, băiatul meu?

Şi ce-ai mai văzut, făptură de zeu?Am văzut un nou-născut şi fiare dându-i roată

Şi diamante pe cale şi nimeni să treacă

Şi sânge curgând de pe creanga cea neagră

Şi-o odaie ticsită cu mâini bătătorite

Şi treptele albe-necate sub apă

Şi vorbitori sute, mii, cu limba tăiată

Am văzut săbii, puşti, chiar în mâini de prea tineri

Şi va veni, şi va veni, şi va veni, şi va veni,

Şi va veni iar o ploaie grea!… Si ce-ai auzit, băiatul meu?

Şi ce-ai auzit, făptură de zeu? Păi, cam un plesnet de trăznet ce-anunţă furtuna

Şi-un muget de val ce-nghite o lume

Şi sute de tobe cu beţele rupte

Şi ‘jde mii de şoapte şi nimeni s-asculte

Şi un om flămând, dar şi râsete prea multe

Şi-un cântec din şanţ, unde mort e poetul

Şi-un urlet de clown, ce plânge pe stradă

Şi va veni, şi va veni, şi va veni, şi va veni,

Şi va veni iar o ploaie grea!… Si ce-ai întâlnit, băiatul meu?

Şi ce-ai întâlnit, făptură de zeu? Un mic copilaş cu calul pe moarte

Un om mult prea alb c-un câine prea negru

O doamnă cu trupul cuprins tot de flăcări

O fată, apoi, mi-a dat curcubee

Şi un bărbat, sângerând de alean

Şi-un altul la fel, sângerând tot de ură

Şi va veni, şi va veni, şi va veni, şi va veni,

Şi va veni iar o ploaie grea!… Şi ce ai de gând, băiatul meu?

Şi ce ai de gând, făptură de zeu? Păi, o s-o iau înapoi ‘nainte să plouă

M-afund în adânc, în adâncul pădurii

Unde lumea e multă şi cu mâinile goale

Unde stropi de otravă potop cad în valuri

Unde casa din vale stă în faţa-nchisorii

Unde-ascuns e mereu călăul sub mască

Unde foametea-i mare şi-s suflete moarte

Culoarea e neagră şi zero e cifra

Şi cu vorbe, cu gânduri, suflări şi cuvinte

Voi fi-oglindă pe creste, ca toţi să mă vadă

Voi păşi pe oceane ce stau să mă-nnece

Dar cântu-mi voi şti ‘nainte de-a-ncepe

Şi va veni, şi va veni, şi va veni, şi va veni,

Şi va veni iar o ploaie grea!…

 

Bob Dylan

Traducere: Florian Pittiş

În liniște

Mircea Florin Şandru

©

În linişte, stând în beciul înalt ca o catedrală,

Sub bolta veche pe care sclipesc mici

Boabe de apă din năduşeala pământului,

În singurătate, cu mâna lipită de tâmplă,

Vei auzi dintr-odată merele pe pătul

Scoţând o sfârâială plăcută,

Răsucindu-se pe scândura nouă de brad,

Sclipind, susurând ca nişte

Clopote reci, plutind ca o ceaţă de suflete.

Merele, mari globule de sânge dormind

Sub bolta de cărămidă, merele

Pe stratul de fân, cu greutatea lor uriaşă,

Merele, o brumă subţire le-nvăluie carnea,

În ele mai pâlpâie sufletul nostru... copil.

Răgaz pentru o șuetă cu Robert Frost

Când un prieten mă strigă de pe drum 
Şi îşi lasă la pas calul de la şaretă,
Nu rămân înţepenit privind în depărtare
Dealurile încă nesăpate până-acum,
Răspunzând de unde mă aflu, „Care-i treaba?“
Nu, dacă putem sta la o şuetă.
Arunc sapa pe pământul moale
Şi, calm, o pornesc către el agale;
Întâlnirea cu-un prieten la gardul din vale
Nu ştie ce-i graba.

Foc şi gheaţă

Lumea va sfârşi în flăcări, sunt unii de părere,
Alţii spun că în gheaţă.
Din ce-am gustat din dorinţi şi din plăcere
Subscriu la prima părere.
Dar dacă-ar fi să piară de două ori tot ce-i viaţă,
Cred că, din ce ştiu eu despre ură, 
Pot afirma că pentru apocalipsa iminentă
Gheaţa poate fi o soluţie şi-o măsură
Îndeajuns de suficientă.

Mulţumire

Fericit este omul, şi numai el fericit va fi,
Care poate numi ziua de astăzi propria lui zi,
El care, mulţumit în sinea-i, poate spune
Eu mi-am trăit ziua de azi, ziua de mâine-i altă chestiune.
Fie ploaie, fie soare, fie vremurile bune sau rele,
Bucuriile pe care le-am avut, în ciuda sorţii,-s ale mele.
Asupra trecutului nici cerul n-are putere, o spun tuturora,
Ceea ce-a fost, a fost, iar eu mi-am avut ora.

Traducere de Petru Dimofte

Geniul mulțimii

există destulă trădare ură violenţă absurditate în
obişnuita fiinţă umană ca să aprovizionezi orice armată
în orice zi lăsată de la Dumnezeu

şi cei mai pricepuţi în crimă sunt cei care o condamnă
şi cei mai roşi de ură sunt cei care predică dragoste
şi cei mai răzbunători sunt cei care proclamă pace

ăia care predică dumnezei au nevoie de dumnezei
ăia care predică pacea nu au pace
ăia care predică pacea n-au dragoste

feriţi-vă de predicatori
feriţi-vă de ştiutori
feriţi-vă de ăia care mereu citesc cărţi
feriţi-vă de cei care ori detestă sărăcia
ori sunt mîndri de ea
feriţi-vă de cei repede lăudători
pentru că au nevoie de laude în schimb
feriţi-vă de cei repede cenzuranţi
fiindcă se tem de ce nu ştiu
feriţi-vă de ăia care urmăresc constant mulţimile
pentru că singuri nu sunt nimic
feriţi-vă de bărbatul obişnuit de femeia obişnuită
feriţi-vă de dragostea lor iubirea lor e obişnuită
caută obişnuitul

dar e geniu în ura lor
există destul geniu în ura lor ca să te omoare
ca să-i omoare pe toţi
nu vreau solitudinea
nu înţeleg solitudinea
vor încerca să distrugă tot
ce diferă de al lor
nefiind capabili să creeze artă
nu vor înţelege arta
vor considera eşecul lor creativ
doar ca un eşec al lumii
incapabili să iubească total
îţi vor considera dragostea incompletă
şi atunci te vor urî
şi ura lor va fi perfectă

ca un diamant strălucitor
ca un cuţit
ca un munte
ca un tigru
ca o cucută

arta lor cea mai fină

Charles Bukowski

Traducere George Asztalos

http://liber-poezionist.blogspot.com/2010/01/geniul-multimii-traducere-dupa-charles.html

http://liber-poezionist.blogspot.com/2014/12/cind-voi-creste-mare-o-sa-ma-fac-un.html

Parada lupilor

Din liniştea marilor ninsori, când
renii aerului parcă trag spre miazăzi
tot polul
încărcat în sănii de sidef,

vin lupii ca un grup de bocitoare,
fiecare sunet sfâşietor
amplifică foamea şi mai rupe
o bucată din giulgiul de nea,

vin lupii care trăiesc numai din victorii,
ca alte câteva specii

ale pământului. 

Kocsis Francisko

Traducere de Cseke Gabor

https://mek.oszk.hu/11000/11055/11055.htm#8

Atât numai

Cercul Poeților Apăruți – Dorin Tudoran: 

În fiecare os mi-aţi sădit

un mausoleu

în fiecare picătură de sânge

port, roşie –

o piaţă.

Dacă i-ar da prin minte

copilului meu

să sufle spre mine

ca într-o lumânare, atât numai –

n-ar auzi decât

prăbuşindu-se un vraf de ziare;

mausoleu peste mausoleu,

piaţă cu piaţă.

https://moldova.europalibera.org/a/dorin-tudoran-de-bun%C4%83voie-autobiografia-mea/30995739.html

This intimacy

You don’t have to be the best

you don’t have to win

you only have to remember

this intimacy with

the sky, the nearness of the

mountains and feel the

warmth

of the sun on your face

and know that you are alive

and that you are success

and victorious

without having to prove

a damn

thing

 

Jeff Foster

Te țin în brațe

 

Trupul tău pare mai uşor

Decât înaripatele fructe ale platanului,

Te ţin în braţe şi păşesc pe colina întomnată

Îmbrăcată în palidele culori ale nisipului.

O frunză galbenă arde cu totul,

Cenuşa ei se dizolvă şi dispare,

Ca evanescentele baloane de săpun.

Un pom pe pajişte, o fântână de piatră,

Tremurătoarele umbre ale crenguţelor de măceş,

O goarnă sunând pe versantul celălalt,

O tinichea albastră. Şi gura ta mirosind a fragi,

Şi ochii tăi mai strălucitori decât strălucirea.

Mircea Florin Șandru

Declin

Eu mă gândesc de-aici nedumerit şi singur

la despărţirea care acum de-abia se-ntâmplă,

ca un răspuns târziu în ceasul acesta când

în amintire pierd un ochiu, o stea şi-o tâmplă.

 

De-ar stărui acum aceleaşi ceruri vechi,

şi drumul cunoscând în care parte duce,

neîndurat şi aspru, eu te-aş opri în cale,

să nu mai vii să tulburi tăcerea mea de cruce.

 

Dar dacă trebuia în sinea mea să arzi

pe ruguri, să te lepezi de tine, pământeană,

de ce nu pot acum, călugăresc să uit

şi să mă regăsesc, cucernic, în sutană?

Mihail Sebastian

Ploaie spre dimineață

Cea mai mare cușcă luminoasă s-a rupt în aer, 

cred că, aproximativ un milion de păsări 

ale căror umbre sălbatice înălțătoare nu se vor întoarce, 

și toate cablurile se prăbușesc. 

Nicio cușcă, nici o pasăre înspăimântătoare; ploaia 

se înflorește acum. Fața este palidă 

cei care au încercat puzzle-ul închisorii lor 

și au rezolvat-o cu un sărut neașteptat, 

ale căror mâini nebănuite și albe.

Elizabeth Bishop

Cântecul pentru sezonul ploios

 Ascunsă, oh ascunsă 

în ceață mare 
casa în care trăim, 
sub roca magnetică, 
ploaie, curcubeu, 
unde sângele-negru 
bromeli, licheni, 
bufnițele și scamele 
din cascade se agață, 
familiară, neînzestrată. 

Într-o epocă diminuată 
de apă 
pârâul cântă cu voce tare 
de la o cușcă laterală 
de ferigă uriașă; vapori 
urcă creșterea groasă 
fără efort, se întoarce, 
ținându-le pe amândouă, 
casa și piatra, 
într-un nor privat. 

Pe timp de noapte, pe acoperiș, 
orbește picăturile cu șenile
și maronii obișnuiți 
bufnița ne dă dovadă 
el poate conta: 
de cinci ori - întotdeauna cinci - 
el ștampilează și pleacă 
după broaștele de grăsime care, 
strălucind pentru dragoste, 
se montează

Casa, casa deschisă 
la roua albă 
și răsăritul soarelui alb-lapte 
drăguț pentru ochi, 
la aderare 
de pește de argint, mouse, 
șoareci de bibliotecă 
mari molii; cu un zid 
pentru mucegai 
harta necunoscută; 

întunecată și pătată 
prin atingerea calda 
a respirației calde, 
maculate, prețuite; 
bucura! Pentru mai târziu 
era vor diferi. 
(O diferență care omoară 
sau intimidează, mult 
din toate micile noastre umbre 
de viață!) Fără apă 

marea piatră se va uita 
nemagnetizată, goală, 
nu mai purtați 
curcubeu sau ploaie, 
aerul iertător 
și ceața cea mare au plecat; 
bufnițele vor merge mai departe 
și mai multe 
cascadele scârțâie 
în soare constant.

Elizabeth Bishop

Paradox

 PARADOX

Teoria gravitației cuantice
e piesa lipsă. Legile noastre
ne spun când se fac țăndări.
Dacă nu mă credeți, aruncați
un dicționar într-o gaură neagră,
priviți ce li se întâmplă cuvintelor.
Sau luați-o pe soră-mea, acum mamă –
aruncați-o iar în închisoare.
Vedeți cât rezistă în văgăuna aia
până-şi face mintea praf cu
altă viziune. Vedeți cât timp fata
ei de patru ani îi va mai ține minte
dragostea. Mai bine de un an nepoată-mea
a crezut că luna mi-a furat avionul
şi nu mă lasă să plec, dar
mă tot întreabă Unde e mama?
Aruncați un avion într-o gaură neagră
şi vedeți unde aterizează. Soră-mea
îmi spune că a rezolvat paradoxul.
E cu mine pe lună din
aprilie încoace. E sfârşitul lui octombrie.
Bâjbâi printre poveşti
pe care nu ştiu să le spun.
Jocuri în cap, zice nepoată-mea –
un ochi căprui deschis îmi umple
ecranul telefonului,
nu clipeşte când îmi spune
Vreau ca fața ei să arate tot ca fața ei.

Tara Skurtu

traducere de Radu Vancu și Tiberiu Neacșu

Zăpezi liniștite

 

Sângerez cuvinte.

Mă uit la tine și ele alunecoase

îmi străpung ochii.

Și nu mai văd zăpada

ce se așterne peste întinsuri.

Aș vrea să scriu

dar am atâtea amintiri

încât zăpada începe să se topească.

Florentin Palaghia

Sub pașii tăi...

Când calci acum

pe piatra care

sub paşii tăi

abia tresare,

înăbuşind

durerea-n sine

şi pregătind

viaţa ce vine,

Te-ntrebi tu oare

dacă ea e fericită

şi-ai putea,

când,

pentru-o clipă

te opreşti,

în gând,

smerit

să-i mulţumeşti?

Elena Liliana Popescu

anomaLia

sunt anomaLia vreau să o ating mereu pe mama

sunt animalul ei de la piept care suge până la sânge

sunt animalul pe care îl locuiesc în afara burții

îi rod încet încheieturile de femeie tânără

sunt dintre cei care au părinții plecați în expediţie la polul nord

mi-au trimis ilustrate cu frig așezat în pustule sub piele

zăpada a devenit un decor neiertător

mă lupt să supraviețuiesc cu mâncătorii ăștia de pâine cu ou

nu mă prea interesează fetele sunt cu mofturi slabe nu ştiu să se bată

prima zi de şcoală caut copiii din priviri niște lucruri

au rămas închise în ghiozdanul de imitație

pe dinafară e doar o fetiță speriată cu bomboane colorate în păr

omuleții sunt altceva decât ceea ce sunt

au venit în lume mirosind a lapte să fie supuși

omuleții fug la joacă eu fac pe mine călduț

în pantalonii bleumarin de supraelastic

sub bancă se adună o băltuță aburindă

Lia Faur

(Piele de împrumut, Brumar, 2018)

 

Iar mă-ndepărtez de tine

Iar mă-ndepărtez de tine dinadins ca să te văd
Nerobită de puterea sufletului tău cel dus
Înapoi spre altă lume care-i pare mai a lui
Decât lumea-n care parcă din greşeală a fost pus.

Dar te văd tot mai aproape ca şi cum eu însămi sunt
Despărţită doar de ochiul care mă priveşte rece
Undeva pe însăşi calea nimănui dezvăluită
Unde sufletul tău parcă şade pregătit să plece.

E desprins de trup şi este mai frumos ca niciodată
L-aş desface din adâncuri să-l alin şi să-l păzesc
Dar cum pot păzi eu, Doamne, răsuflarea ta cea sfântă
Care însuţi ai desprins – o de pe ochiul său domnesc.

Mă rog deci să se întoarcă fără ură către tine
Dar când va să vin şi eu să mă laşi să-i dau ocol
Dacă nu ca o femeie ca un suflet care vine
La alt suflet ce-l aşteaptă în tăcere trist şi gol.

Ileana Mălăncioiu