Scrisoare de dragoste

Iulian Boldea Una dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste ale literaturii române a fost scrisă de Fanny Rebreanu, în 25 august 1932, într-o perioadă în care Liviu Rebreanu scria romanul "Răscoala". Un fragment emoţionant din această scrisoare: "Scumpul şi nepreţuitul meu Liviu, Ce sunt oare nevoile, grijile, necazurile mele zilnice, pe lângă imensa bucurie ce am simţit astăzi la cetirea scrisoarei tale? Tu scrii la "Răscoala" mea dragă, vreau să fii plin numai şi numai de ea - ai deci nevoie de linişte, de linişte mare. Doresc să am o mică parte de bucurie la acest roman aşteptat de mine cu atâta încredere. Doresc să contribui şi eu la el, cel puţin cu liniştea... Sunt nespus de fericită şi abia aştept să citesc totul pe nerăsuflate. Să trăieşti, Liviule scump. Să trăieşti, Maestre."

O altă viață

Dacă i-am înțeles bine mesajul, Adrian a tradus superbul poem ascultînd piesa lui Schulze inspirată de poezia lui Georg Trakl. Reamintesc că marele muzician. inventatorul muzicii electronice ne-a părăsit în urmă cu o săptămînă… (Liviu Antonesei) Îți place să răsfoiești biografii Acolo intri într-o altă viață Cât de ciudat, cât de surprinzător să apari în pădurea întunecată a unei alte vieți. Din care poți pleca în orice moment pe stradă sau în parc, sau noaptea, de la balcon îți place să vezi stelele, nu aparțin nimănui, stele ca niște cuțite care ne rănesc fără o picătură de sânge stele pure și strălucitoare, fără inimă…

Felinarele și noaptea

Grea e și inima mea, cui aș putea să mă plîng, I-am învățat mai pe toți, ei către mine să vină, Grea e și inima mea, greu îmi e umărul stîng, Inima mea, de sub el, sîngeră tristă lumină. Am să mă sting într-o zi,eu, incredibil lămpaș, Și cum lumină va fi, moartea tăcînd voi găsi-o, Grea e și inima mea, dacă un secol prea laș, Liber atît nu ne dă, să ne mai spunem adio. Tot ce-am crezut s-a întors, pașii făcuți îi regret, Mie spunîndu-mi mustrări, eu mă grăbesc la iertare, Grea e și inima mea care se stinge încet, Dramele voastre purtînd, numai a mea n-o mai doare. Merg din oraș în oraș, fac felinare și plîng, Doamne, ce noapte ne-ai dat și ce rezerve puține, Grea e și inima mea, rană sub umărul stîng, Simt cum se stinge și ea, negura bine îi vine. Parcă aș vrea să mă dau nopții cu totul și eu, Parcă m-aș da împrumut pentru ca-n ziua de mîine, Fiului meu să nu-i fie, traiul amarnic și greu, Dar m-asupresc din trecut, moșii cu trupuri de pîine. Vin și mă ceartă cumplit că m-am gîndit să cedez, Sînt din făină făcuți, din diamant și tărîțe, Vai, ce strămoși uriași, pîine cu coajă și miez, Sîngele-n mine, și el, vorbele dă să le-ațîțe. Grea e și inima mea, dar de făcut ce să fac? Ducem războiul cinstit, rîdeți și iarăși doare, Noaptea aruncă în noi negre dejecții de veac, Noi semănăm pe pămînt, noi proiectăm felinare. Adrian Păunescu

Sunt Paștile

Prin pomi e ciripit și cânt Văzduhu-i plin de-un roșu soare, Și salciile-n albă floare E pace-n cer și pe pământ. Răsuflul cald al primăverii Adus-a zilele-nvierii. Și cât e de frumos în sat! Creștinii vin tăcuți din vale Și doi de se-ntâlnesc în cale Își zic: Hristos a înviat! Și râde-atâta sărbătoare Din chipul lor cel ars de soare. Prin pomi e ciripit şi cânt, Văzduhu-i plin de-un roşu soare, Şi salciile-n albă floare E pace-n cer şi pe pământ. Răsuflul cald al primăverii Adus-a zilele-nvierii. Şi cât e de frumos în sat! Creştinii vin tăcuţi din vale Şi doi de se-ntâlnesc în cale Îşi zic: Hristos a înviat! Şi râde-atâta sărbătoare Din chipul lor cel ars de soare. Şi-un vânt de-abia clătinitor E glasul celor din morminte, E zgomotul zburării lor! Şi pomii frunţile-şi scoboară Că Duhul Sfânt prin aer zboară. E linişte. Şi din altar Cântarea-n stihuri repetate Departe până-n văi străbate Şi clopotele cântă rar: Ah, Doamne! Să le-auzi din vale Cum râd a drag şi plâng a jale! Biserica, pe deal mai sus, E plină astăzi de lumină, Că-ntreaga lume este plină De-acelaşi gând, din cer adus: În fapta noastră ni e soartea Şi viaţa este tot, nu moartea. Pe deal se suie-ncetişor Neveste tinere şi fete, Bătrâni cu iarna vieţii-n plete; Şi-ncet, în urma tuturor, Vezi şovăind câte-o bătrână Cu micul ei nepot de mână. Ah, iar în minte mi-ai venit Tu, mama micilor copile! Eu ştiu că şi-n aceste zile Tu plângi pe-al tău copil dorit! La zâmbet cerul azi ne cheamă Sunt Paştile! Nu plânge, mamă! George Coșbuc

Tată, te-am văzut

"tată, te-am văzut în vis urma să mori și aveai gura plină cu bucăți de prescură mestecai și icneai rușinat de ciudata foame ce te-a întețit stăteai întins pe scândură cu mâinile date peste piept fără pic de împotrivire tot ce urma să vină parcă ar fi venit demult – mă duc să domnesc mă duc să fiu stăpân peste nesfârșita singurătate mă duc să ridic glasul acolo unde nimeni nu ascultă și nimeni nu se supune – respirai stânjenit cât puteai de rar dacă un fluture și-ar fi lipit aripa de buzele tale nici n-ar fi tremurat din felul în care îți încremenea fața când te opreai din respirat păreai atent la ceva în ureche îți stingeai amintirile auzul țâșnea alb ca săgeata și-n urma lui aerul înceta parcă așteptai doar un semn un țârâit de greiere din acea liniște ca de trecut – mă duc să cânt cum n-am cântat niciodată mă duc să fiu vesel acolo unde stau numai cei care plâng și jelesc – aveai ochii închiși se vedea cum unduie pe sub pleoape mișcați poate de o-ncercare ascunsă poate te-ai încrezut prea devreme în promisa odihnă a oaselor care încă nu a venit noaptea câtă se adunase sub pleoape nu-ți ajungea pentru drumul pe care trebuie să te pierzi e nevoie de mai multă, dar fața ta era proaspătă ca în tinerețe încât m-a prins mirarea cum poți să mori cu fața asta vie ca bujorul? – mă duc să închid gura și să tac cum niciodată n-am tăcut mă duc să-mi revărs glasul peste nisip până se va face liniște – când m-am apropiat să-ți duc la buze bucata mea de prescură nu m-ai certat mestecai și te grăbeai când mi se va termina din gură voi putea să-mi dau duhul, mi-ai zis aveai în buzunarul cămășii o batistă mototolită de la mama de va veni sudoarea de va veni sudoarea peste mine, aicea e ai spus, atingându-ți buzunarul cu palma stângă – mă duc din odihnă în odihnă mă duc din ușurare în eliberare mă duc din neliniștea de aici într-o neliniște mai mare" Vianu Mureșan

Antiteze

N-ai dezmierda, de n-ai ști să blestemi; surâd numai acei care suspină, De n-ai fi râs, n-ai fi știut să gemi, de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină Și dacă singur rana nu-ți legai cu mâna ta n-ai unge răni străine, N-ai jindui după un colț de rai, de n-ai purta un ciob de iad în tine Și nu te-nalți spre slăvi până nu cazi cu fruntea grea în pulberea amară, Și dacă-nvii în zâmbetul de azi, e c-ai murit în lacrima de-aseară Radu Gyr

Das ganz Andere

Știu că toți oamenii sînt altfel, unici, irepetabili,

dar nu numai în acest sens folosesc vorba neasemuita…

am îmbrățișat multe femei, pe furiș sau mai pe față,

dar niciodată n-am avut senzația că brațele mele

se lungesc ca să poată cuprinde ecuatorul, unde

un vulcan mereu nestins mă așteaptă cu infintă dogoare…

nu, nu-mi este teamă că se apropie clipa marii plecări,

dar nu știu cum se va putea petrece asta cu lumea,

întreaga lume, atîrnată în plasa de păiajen care devin,

multiplicată de lumea ascună în torturata mea minte!

Poate pînă atunci voi mai primi o dată lumina…

Liviu Antonesei  

17 Aprilie 2022, în Iași

Explicații

 

C. P. A. – Radu Mârza

Nu am mai scris

demult

o poezie. 

Peste mine

s-au prăvălit tot felul

de meteoriți,

cataclisme,

inundații catastrofale,

pământul s-a cutremurat,

iar arca mi s-a desprins

de la debarcader,

plutind în derivă,

lovită de valurile

mesagere demente ale lui

Poseidon dezlănțuit,

de teribilele stânci

Scylla și Carybda.

Muza m-a părăsit

și ea.

Și peste gândurile mele

s-au prăvălit rachete,

proiectile, foc de artilerie,

turele de tancuri,

explozii,

îmi țiuie urechile

de vaietele celor

care rătăcesc

printre ruinele fumegânde

și nu-și mai găsesc

nici măcar locul

unde le-au fost casele.

”Nu vă temeți!”

a spus Carol,

în repetate rânduri,

și florile au izbucnit

în primăvară,

iar lespedea grea

s-a mișcat de pe mormântul

sfânt.

Arsura

Trupul meu întreg este o lumânare

Dar eu sunt flacără într-un cer străveziu

Ca păsările, mort

Voi cântări mai greu decât viu

Ochiul arzând se hrăneşte din ceară

Şi face un strop de rouă fierbinte

Odată am ştiut să zbor, odată

Dovadă n-am dar îmi aduc aminte.

Trupul meu întreg este lumânare

După ce se va fi scurs toată în ţărână

Şi flacăra se va topi în albastru

Veţi mai simţi o arsură pe mână.

Adrian Popescu

La aniversare

Daniel Vorona 

Mereu l-am ”considerat” cu cel puțin 10 ani mai tânăr!

Astăzi a împlinit 70 ani. La mulți ani, Nichita DANILOV!

”Numele Casei tale, melancolia

----------------------------------

Numele îl port deasupra mea cum o casă acoperişul:

zid înalt, acoperit de iederă.

De ploi nu mă apără,

de frig nu mă ocroteşte!

Noaptea îmi las mîinile să atîrne în gol

prin pereţii de sticlă ai casei

şi picioarele adumbrite de lună mi le scot

ca pe nişte corniţe de melc prin lucarnă.

Cu urechea lipită de burlanul

de dinspre partea de răsărit a Casei,

în singurătatea mea

ascult cum pe cerul gol se tînguie vidul.

Manechinele despuiate de pe străzi

și oamenii cu fața răvășită de somn

mă întreabă: Cîți bani ai îngropat

la temelia Casei tale?

La temelia Casei mele

Am îngropat patru zaruri.

Unul la răsărit, unul la apus,

Unul la miazăzi, altul la miazănoapte.

Noaptea, prin somn, aud cum le rostogolește vîntul.”

* * *

C. P. A. – Vitalie Vovc: Un triptic: iar undeva cad bombe 

mă uit la firul de păr

de care atârnă acum

universul

şi îmi spun că nu poate fi

decât un fir de păr

de femeie…

Vitalie Vovc

08/03/2022