|
Pădurea se strânge şi pulsează
au intrat tăietorii de lemne adânc în seva cuvintelor
Pădurea se sfătuieşte în freamăt de frunze
pomii aleargă concentric, inel, inel,
decapitaţi după vârsta lor
ultimii sunt foarte tineri
tancurile calcă liziera
un zvon aduce pe afet pădurarul împuşcat
partizanii au fugit să caute un alt şef
pacea nu se lăsă prinsă de călcâie
în gamelă mă reflect ca o rază de soare
sunt un pom radical
fără rădăcini…
Adrian Grauenfels, 2018
Piscul
Nu mă pălmui, destinule,
Metri de palme îmi acoperă deja fața.
Iată-mă aici, în timp ce vântul bate pe străzi,
Încărcându-mă din cărți, dicționare și taverne.
La fel cum soldații se satură de tranșee.
O, secol, rău ca o insectă,
Tu care m-ai sedus cu un evantai în loc de
furtună,
Cu chibrituri în loc de vulcani.
Nu te voi ierta niciodată.
Mă voi întoarce în satul meu, pe jos dacă e
nevoie.
Voi răspândi, la sosire, zvonuri despre tine.
Mă voi culca pe iarbă și pe lângă șanțuri.
Un cavaler epuizat după o bătălie.
Ca un câine dresat, sărind prin cercuri de foc.
Voi trece aceste porți și ferestre,
Aceste mâneci și gulere,
Zburând ca un șoim
Deasupra timidității fecioarelor
Și suferința muncitorilor
În amurg întinzându-mi aripile ca o rândunică
În căutarea unui pământ virgin care la cea mai
ușoară atingere
A unei cabane, a unui palat, a unui emir sau a
unui cerșetor,
Va sări în aer ca un cal sălbatic
La atingerea unei șei,
Un pământ care nu a existat și nu va exista
niciodată
Decât în caietele mele.
În regulă, secol, m-ai învins,
Dar nu voi găsi în tot Orientul
Un pisc pe care să pot ridica
Steagul capitulării mele.
Text și traducere Adrian Grauenfels
Învăț cum să dorm din nou, să iubesc
coborârea, nu tot urcare este?
să stai întins aici, să te ridici.
spre vârful unde somnul rătăcește.
Și când ploile reci
se infiltrează în toate mă întreb unde ești tu,
tată, dacă ești undeva dormi, te cunoaște? ea
ziua?
Ce nopți cu vise umplu trezirea
iar apoi îngrijorarea se înrăutățește cu
întunericul, lumina oarbă se scurge
prin podele...
stau treaz, e devreme, aștept ca ea să răsară
dinspre est. Pământul are morții lui la vest.
stau stingherit, frate soare,
mamă luna, tatăl pe care nu-l pot găsi
deși undeva încă mai strălucește.
Am scăpat cu bine toată vara asta
Am scăpat de ele toată toamna
și mai ales iarna.
Dorințe infinitezimale, dorințele romantice
sau conceptul occidental de dragoste,
conceptul familiar.
se umple
paharul din mine și se revarsă
Sunt crudă cu copiii
Adică:
Tu mergi pe stradă și eu
mă urc în autobuz.
Așa am mers în ultimii trei ani
Încă o evadare și nu ești atât de prost
încât să nu te vezi în ea.
Sunt decorații de Crăciun la ferestre.
Acum patru Crăciunuri sau în vara de dinainte
Și mai ales efemer
Anotimpurile se rostogolesc peste noi
aplatizându-ne
Totuși, o sclipire de interes: ce pălărie
amuzantă...
cea pe care o porți.
Bucură-te!
Clopote arhitectonice
Motete de durere.
Furie, sau doar vântul este rece?
Un chiot,
un strigăt subțire și cenușiu
pe care vulturii îl poartă între
autobuzul meu și mersul tău;
O, ce oraș frumos.
jonglându-ne pe amândoi în mâinile sale
jucându-se cu noi ca o fată neîndemânatică.
O, iarnă care ne închide în cochiliile noastre
separate.
Diane di Prima
Traducere: Adrian Grauenfels
trepte care duc la amfiteatru
pot ghici urletul arenelor
uneori plouă peste cântecul păsărilor
tandre, ca un cerb rănit la vânătoare
în port, sirenele corăbiilor salută
părăsind pământul ferm, cunoscut
în amfiteatru actorii în robe albe discută
despre visuri și otrăvuri
toți așteptăm o crimă în ultimul act
Cezarul doarme…
