Piscul
Nu mă pălmui, destinule,
Metri de palme îmi acoperă deja fața.
Iată-mă aici, în timp ce vântul bate pe străzi,
Încărcându-mă din cărți, dicționare și taverne.
La fel cum soldații se satură de tranșee.
O, secol, rău ca o insectă,
Tu care m-ai sedus cu un evantai în loc de
furtună,
Cu chibrituri în loc de vulcani.
Nu te voi ierta niciodată.
Mă voi întoarce în satul meu, pe jos dacă e
nevoie.
Voi răspândi, la sosire, zvonuri despre tine.
Mă voi culca pe iarbă și pe lângă șanțuri.
Un cavaler epuizat după o bătălie.
Ca un câine dresat, sărind prin cercuri de foc.
Voi trece aceste porți și ferestre,
Aceste mâneci și gulere,
Zburând ca un șoim
Deasupra timidității fecioarelor
Și suferința muncitorilor
În amurg întinzându-mi aripile ca o rândunică
În căutarea unui pământ virgin care la cea mai
ușoară atingere
A unei cabane, a unui palat, a unui emir sau a
unui cerșetor,
Va sări în aer ca un cal sălbatic
La atingerea unei șei,
Un pământ care nu a existat și nu va exista
niciodată
Decât în caietele mele.
În regulă, secol, m-ai învins,
Dar nu voi găsi în tot Orientul
Un pisc pe care să pot ridica
Steagul capitulării mele.
Text și traducere Adrian Grauenfels
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu