octombrie 31, 2016

Spovedania unui gelos

Sunt gelos
pe duioşia bezmetică a vântului
care te mângâie.
Sunt gelos
pe lumina de pe fruntea ta adormită:
ea nu te părăseşte.
Sunt gelos
pe cântecul ce nu se întoarce frivol
pe sânii tăi.
Sunt gelos
pe ziua care te cuprinde şi pe noaptea
care te eliberează.
Sunt gelos
pe somnul tău, rival invizibil
care te înduplecă.
Sunt gelos
pe tine, pe mine şi chiar pe dragostea mea
pentru că ea te iubeşte.
César Branas

Antologie © Mircea Florin Șandru

octombrie 30, 2016

Dona Clara

Spun poveştile că-n ţara,
Ţara-n care primăvara
Doarme beată de miros
Cu zefirul somnoros,
Cărui pleoapele se-nchid,
Când pe câmp se-ntinde seara
Spun că la Valadolid,
Numai pentru că-l privise,
Un paëz înnebunise
Dup-o brună: Dona Clara.
Şi târziu, dus de nebuna
Lui pornire, - todeauna
Sărea zidul, singur el,
În grădină la castel,
Şi acolo, sub balcon,
Atingând uşor ghitara, -
Ca vrăjitul Apolon,
Prins cu lira-ntre naiade,-
El în ritm de serenade,
O chema pe Dona Clara.
L-auzeai din vreme-n vreme:
„Nopţi întregi o să te cheme
Gândul meu înnebunit
De-un amor nenorocit, -
Un amor pe care-l plâng
De cu zori şi până seara,
Căci în van vreau eu să-nfrâng
Dorul meu atotputinte!...
El e tot ca mai-nainte:
Disperat e, Dona Clara!
Vino! Să fugim din ţara,
Ţara-n care primăvara
Doarme beată de miros
Cu zefirul somnoros;
Vino raiul să-ţi deschid,
Fermecându-l cu ghitara;
Vino din Valadolid,
Să cătăm aiurea locul,
Unde poate-o vrea norocul
Să m-asculte, Dona Clara.
Dac-ai şti ce tare-mi bate
Inima când pe-nserate,
Spre balconul tău mă-ndrept
Să te cânt şi să te-aştept,
Tot crezând c-o să te-nduri;
Dac-ai şti ce grea-i povara
Astor crude lovituri,
Poat c-ale mele şoapte
Mi-ai ierta măcar o noapte,
S-o petrec cu Dona Clara.”
Spun poveştile că-n ţara,
Ţara-n care primăvara
Doarme beată de miros,
Cu zefirul somnoros,
Cărui pleoapele se-nchid,
Când pe câmp se-ntinde seara,
Spun că la Valadolid
Amorezu-n dor amarnic
A cântat un an... zadarnic!...
Era surdă Dona Clara.
Haralamb G. Lecca

Antologie © Mircea Florin Șandru

Ultima fantasmă

Cine eşti tu, cine eşti tu, chip fără asemănare,
Ce te ridici spre ziuă din noapte-ntunecată?
Ţi-e faţa umbră încă scufundată
Şi peste nori te risipeşti în soare...
Cobori din cer, rotindu-te deodată!...
Cine eşti tu, frumoasă nenuntită, oare?
Dau portocalii-n floare şi cu floare
Misterioasa frunte îţi e încununată!...
Când ne-am văzut? Tu eşti din astă lume?
Eşti, oare, fiinţa-aceea căutată-anume
Din nord la sud de mine-o-ntreagă viaţă?
Eşti soarta mea? Arată-te la faţă!
Eşti visul aşteptat din visurile toate?
Eşti oare, gloria? Sau moartea poate?...
Antonio de Castro Alves 

Antologie © Mircea Florin Șandru

octombrie 29, 2016

Tăcerea

Puteți auzi tăcerea pădurii ?
Tăcerea deplină a frunzei de veghe,
a trunchiului – țeapăn de ger, de-așteptare,
a ierbii strivite de pașii luminii,
a florilor sterpe, uitînd de polen, refuzîndu-și parfumul
– probabil că nu... Sigur – nu:
Dumnezeu negînd încă vieții sunetul zero

O boare de vînt care doarme visează furtuna;
irigă nervuri clorofila;
respiră o ciută;
vîrsta în lemn adaugă cercuri;
clipește o stea;
e ceva pururi viu sub silenții...

Piatra poate să tacă;
Nisipul – asemeni;
Cenușa – în urne;
Funinginea – în hornuri;
și sosul sleit – în tigaia de-aseară;
zadarnic
E-n toate acestea – și chiar și-n abstracții –
Latent, o speranță de sunet
Un mîine-n efigie-amenință
– fără habar de contradicția-n termeni –
Să dea sens
(prefăcînd-o-n istorie)
eternității

Și totuși...
În haosul ăsta de zumzet
de foșnet,
de freamăt,
de vuiet,
de urlet,
de zarvă-nsetată de liniște lungă,
există, rezistă, persistă, insistă un bob de tăcere,
exact anti-țipăt,
totalul ne-strigăt:
poetul
când tace-amuțit de miracol,
elev repetent,
pușlama păcătoasă,
de-atîta palavră picînd la examen...
În fine, a deprins disciplina:
....
mut,
orb, surd –
gîndește
A strîns de la toți
amintiri și crîmpeie,
o zdreanță,
un zîmbet
o pildă
un bocet
culori și miresme
un sunet, o spaimă, un sens, o restriște,
nevoi și nimicuri...
Dospesc înlăuntru-i,
se coc în memorie...
În ființa-i – retortă a vremii
compunîndu-i tăcerea
tăcerea teribilă,
tulbure,
toată.

Ascult-o, ascult-o,
dar bagă de seamă,
de vrei – ascultînd-o – să poți s-o auzi,
să n-ai gura-nchisă
tăcerea poetului
sparge, tîrziu, timpanele timpului,
totuși...


Romulus Vulpescu

octombrie 27, 2016

Poem în leopardă

Peste câteva zile îţi vei găsi umbra...
Peste câteva zile îţi vei găsi umbra care ar orbi fără Polul Nord
între amândouă alternativele sunt de diamant
marele fluviu aproape sufocat de atâta întuneric ţi se lipeşte de coapsă ca o şopârlă dimineaţa când te scoli
şi imediat încep plimbările prin pădurea goală reveriile carnasiere
şi copacii iau formele strămoşilor
ucişi la rădăcinile lor pisici galbene asistate de şerpi le spală coaja într-o totală uitare de sine
Am observat câteva vehicule leopardice invadate de ierburi care transportă întotdeauna pericolul naufragiului

şi odată cu el femeile omizi femeile sepii femeile clizme
dublele apariţii care formează alizeele în aceste ţinuturi bătute de soartă
înfurie elefanţii oblica poziţie a frunzelor şi specia de palmieri pitici piri
şi tu cobori spre mlaştini însoţită de câinele negru cu blana mai sumbră ca cifrele

în timp ce leoparzii în vârstă de 50 de ani încarcă sexul ca pe o armă de vânătoare

osul de balenă vrăjit m-a părăsit l-am pierdut az-noapte în visul meu carnasier

am să-l pândesc pe marele preot şi după ce îl voi mânca într-o reculegere gravă voi trece pe loc la creştinism

şi sfărâmându-mi carnasierii voi renunţa pentru totdeauna la tine la Vosgi şi Amazon voi renunţa
la pene la arşice din linx la perturbare
sperând s-ajung cu timpul profet al zebrelor fecioare
într-o perfectă armonie cu sexele glunat asirmi

descoperite astă iarnă în peşterile de la sud
mascate mascate mascat de nerecunoscut şi totuşi vii
aş vrea să văd un film frumos în care un toiag domneşte
un film cu paturi şi cu rampe cu obeliscuri şi aripi
mi-e tare dor de simferoza de stâlpnicul hrănit de ciori
mi-e dor de stolul de lăcuste de manechinul transparent
din care picură puroiul ca seva arborilor grizi


(...)

Virgil Teodorescu

Antologie ©

Când cerul se ascunde

Când cerul se ascunde în ochii tăi şi nu-i
Nici noapte nici lumină de zi, ci violete
Dreptunghiuri de velur ca un erete
Care-a scăpat din ghiare prada lui,
Când părul tău e cerul întors într-o lucarnă
Ca pe pământ furtunile lunare,
Când fulgerul e-o simplă lumânare
Şi vinul din pahar miroase-a iarnă –
Te mai aştept în încăperea goală
(De câte ori ar trebui s-o spun)
Să intri pe fereşti ca un lăstun,
Să intri-n piept ca ultima rafală.

Virgil Teodorescu

Antologie ©

Lesivă

După ce spăla rufele
îşi spăla mâinile,
care erau şi ele nişte rufe,
le-ntindea la soare,
le prindea în cârlige,
şi rămânea aşa:
fără mâini, –
mai frumoasă ca Venus.


Virgil Teodorescu

Antologie ©

Când cerul se ascunde

Când cerul se ascunde în ochii tăi şi nu-i
Nici noapte nici lumină de zi, ci violete
Dreptunghiuri de velur ca un erete
Care-a scăpat din gheare prada lui,
Când părul tău e cerul întors într-o lucarnă
Ca pe pământ furtunile lunare,
Când fulgerul e-o simplă lumânare
Şi vinul din pahar miroase-a iarnă –
Te mai aştept în încăperea goală
(De câte ori ar trebui s-o spun)
Să intri pe fereşti ca un lăstun,
Să intri-n piept ca ultima rafală.
Virgil Teodorescu

Antologie © Mircea Florin Șandru

octombrie 24, 2016

Mi s-a părut

Cer îndurare ceasului mut, ca un păgân,
Din toamnă-n ceaţa dusă de ploi să mai rămân
În jocul tău de care va fi cândva să fug
Fricos ca o şopârlă sub frunzele de rug.
La noapte o să ningă. Spun semne din amurg.
Deasupra noastră fluvii de ciori flămânde curg,
Şi marginilor lumii parcă le dau ocol.
Bisericile-s pline de ciori ca de nămol.
Să fie mâine ziua în care m-am născut?
Aud în câmp cum timpul mai rumegă tăcut,
Şi bate vânt, şi norii se strâng în jurul lui,
Ca la un semn, spre iarnă, al meu şi-al nimănui.
Mi s-a părut o clipă că şovăi şi că-aştept
Să mi se culce-n suflet, cu umbra, plopul drept,
Apoi trecu şi-această nedumerire-n gol,
Vârtejuri să mă poarte şi să mă-ngroape-apoi
În liniştea prelungă ce stăruie-ntre noi.
Ion Horea 

Antologie © Mircea Florin Șandru

octombrie 23, 2016

Frumoasa adormită

Suflet al meu, în singurătatea de-acum poţi să-ţi sfărâmi
catedralele. Umbra le va corupe vitraliile prin
căderea pleoapei în toamna aceasta cenuşie,
în timp ce eu voi rămâne trist în puterile mele
ca o spadă prea grea în mânile unui copil.
Întotdeauna va trebui să scriu când răsar stelele, să dau
semn că exist, ca păsările ciripind către frontierele morţii.
Să scriu în timp ce sufletu-şi coboară luna lui
cu palide secrete,
iar pleoapele ce sufllă-o umbră, îndepărtând-o în tristeţe,
îmbătrânesc în lumina puţină şi nelocuită.
Acum e prea târziu şi de-o trezesc i se vor arde áripile
şi se va mâhni de-atâta greşeală,
va delira în timp ce corbii îşi vor sorbi umbra,
ca nişte negre dorinţe de nestăvilit.
Îi ascult coapsele cum respiră şi beau apele antice
ale nopţii,
stă întinsă şi pare un clopot ciudat cu un sunet
pe care abia de-l înţeleg.
Fă ca durerea să te consume, îmi spune,
ca să renaşti adevărat în cântec.
O, am renăscut de-atâtea ori, dar la ce bun
Dacă nu mă pot recunoaşte?
Cântând-o, sângele meu deschide ferestre spre un timp nevăzut
Căci ard făclii şi mă pătrund nesfârşituri.
Ca nişte veşminte uitate, mâinile ei ating
în treacăt umbrele pufoase
şi vreau să-i port credinţă, s-o iubesc până la sfârşitul lumii,
să-i sigilez viaţa cu o dragoste neadormită,
dragostea care-i caută centrul neştiind
dacă va cădea în noroi sau în foc
Dar ea rămâne liberă, ca o flacără peste altă flacără
şi vârsta mea dispare pentru ea
căci şi acum când doarme, e trează şi îndepărtată
şi poate să umble în voie
pe tăişul unei săbii, fără melancolie şi fără groază.
Humberto Díaz Casanueva 

Antologie © Mircea Florin Șandru

octombrie 21, 2016

Voiam să rămân

Voiam să rămân în septembrie

pe plaja pustie și palidă,
voiam să mă-ncarc de cenușa
cocorilor mei nestatornici
și vântul greoi să-mi adoarmă
în plete ca apa-n năvoade;
voiam să-mi aprind într-o noapte
țigara mai albă ca luna,
și-n jurul meu – nimeni, doar marea
cu forța-i ascunsă și gravă;
voiam să rămân în septembrie,
prezentă la trecerea timpului,
cu-o mână-n arbori, cu alta-n
nisipul cărunt – și să lunec
odată cu vara în toamnă…
Dar mie îmi sunt sorocite,
Pesemne, plecări mai dramatice.
Mi-e dat să mă smulg din priveliști
cu sufletul nepregătit,
cum dat mi-e să plec din iubire
când încă mai am de iubit…

Nina Cassian

Antologie © Eli Gîlcescu

Dezgheț

Dacă m-ai chema, ar zvâcni
O mie de păsări în colivii;
O mie de uși s-ar da-n lături
Și s-ar umple văzduhul de păsări
Și – ca legătura de chei a pământului –
Ar zăngăni apele sub mâinile vântului
Și s-ar vesti dezghețul pretutindeni!
Izvoarele-ar căpăta călcâie și pinteni
Și-ar începe să călăreasca la vale
Pe trunchiuri de copaci, peste pietrele aspre și goale;
Sloiul albastru al singurătății s-ar sparge în hău –
Tu, dezghețul meu, soarele meu!


Nina Cassian

Antologie © Eli Gîlcescu

Ziua a șaptea a iubirii

dacă tu mă lași
mă lasă și Dumnezeu

mă vei muri
dar te voi trăi eu
într-o iubire
în care eu – fără viață
îți voi înstrăina orice posibilitate
de a mă naște din nou pentru tine
ca într-o nocturnă
de Chopin
tu vei fi o iluzie
iar eu voi fi realitatea –
aceea care moare în fiecare
secundă
fără să știu că
tu ești veșnicia de o clipă
oh Doamne
dă-mi cuvântul înapoi
împreună cu toate clipele
trăite intens
alături de minunea
de a mă dori de a te dori
oare viața mea ești tu ?
oare viața mea e o restanță ?
Nicolae Szekely

Antologie © Eli Gîlcescu

octombrie 20, 2016

Tânguire

Ea s-a dus. Era dragostea mea, luna mea şi chiar mai mult.
Alunga puii şi spăla podelele,
Strângea oasele şi cojile de alune după petreceri
Şi plesnea copiii când săreau ca nişte mici sălbăticiuni,
Acum băieţii mâhniţi n-au niciun rost,
Iar fetele trag la maşina de cusut o rochie după alta,
În care să-şi legene trupul mlădios
Şi să plămădească copii cu chipul necunoscut,
Furnizându-mi nepoţi, cârlionţaţi, desigur,
Zbenguindu-se şi hârjonindu-se cu vântul şi fetiţele ciufulite,
Cine-o să mai măture, cine o să mai pună
Laptele la răcit în zăpadă?
Şi cine o să mai arunce gunoiul, cine o să mai hrănească purceii?
Cine o să mai strângă oase de pui pentru câinii flămânzi?
A pierit vrăjitoarea mea care, fără o vorbă, îndeplinea toate corvezile
Naşteri, colocvii nocturne şi ploaia.
Zăpada cade peste chipul şi mâinile
Celei ce-a fost luna mea, şi chiar mai mult.
James Wright 
Antologie © Mircea Florin Șandru

Griji

așază toamna pături albe pe ferestre
cum o femeie cu mâinile brumate așternutul
și pune-n el mirosul zăpezilor purtate-n suflet 
al părului spălat cu flori de roiniță
cum grijile de mâine mă inundă
ca sângele ce picură din lună pe șindrile
pe chipul tău
mai blând ca undele prelinse-n ape
dar uit de mine
și mă-ngrop în formele ce te cuprind cu grijă
ca viermele în miezul mărului mușcat
de îngeri

Atila Racz

Antologie © Eli Gîlcescu

Dansează cu mine

dansează cu mine
valsul nebun din pădurea de mesteceni,
du‐mă departe
acolo unde e numai verde şi galben şi‐albastru,
ridică‐mă‐n braţe şi nu mă lăsa,
chiar dacă atunci când te vei uita în jos
inima ţi se va strânge de frică.
dansează, dansează, dansează,
nu‐mi da drumul la mână nici atunci
când păsările ne vor smulge în zbor coroanele,
nici atunci când ei vor râde,
neştiind că dansul e al nostru,
ei vor dansa cu noi,
neştiiind că sunt doar spectatori.
dansează,
dansează cu mine valsul nebun,
să nu‐ţi fie frică
nici când voi plânge,
tu ştii că eu plâng din orice
şi‐apoi te mint că nu mai plâng.
dansează şi nu te uita în jos,
prăpastia e prea adâncă.
nici înapoi,
drumul e prea lung,
doar înainte să te uiţi,
sau în sus,
acolo unde dansează şi îngerii.
dansează,
dansează cu mine valsul nebun,
ţine‐mă‐n braţe,
ia‐mă de mână
dansează, dansează, dansează...


Emilia Ivancu

Antologie © Eli Gîlcescu

octombrie 19, 2016

Suflare în vânt

Câte drumuri ajunge un om să străbată
Înainte să-l poţi numi om?
Pe câte mări un porumbel va zbura
Până pe nisip cade-n somn?
De câte ori bombe grele-au să cadă
Până la total abandon?
Răspunsul, prietene, e suflare în vânt
Răspunsu-i suflare în vânt
Câţi ani pe pământ poate-un pisc să existe
Până ce spălat e de mare?
Şi câţi ani poate un popor să reziste
Până la visata eliberare?
De câte ori te prefaci că eşti orb
Ca să nu vezi lumina cea mare?
Răspunsul, prietene, e suflare în vânt
Răspunsu-i suflare în vânt
De câte ori trebuie să priveşti drept în sus
Înainte să vezi ceru-adânc?
Şi câte urechi ar trebui să ai
Ca să-i auzi pe cei care plâng?
Şi câte morţi ar trebui să înduri
Ca să vezi câţi au murit pe pământ?
Răspunsul, prietene, e suflare în vânt
Răspunsu-i suflare în vânt

Bob Dylan
(traducerea Mircea Cărtărescu)


Fata din ținutul de nord

Dacă vreodată spre târgul din nord te avânţi 
Unde pe graniţă vântul urlă-n neştire
Vorbeşte-i de mine cuiva ce trăieşte în munţi
Cândva mi-a fost cea mai curată iubire 
Dacă ajungi cu fulgii de zăpadă-n furtună 
Când râurile îngheaţă şi nu mai e soare 
Vezi dacă are o haină groasă şi bună 
S-o apere de vânturile vuitoare 
Vezi dacă mai poartă părul ca pe atunci 
Curgându-i pân-la piept în bucle line 
Vezi dacă tot mai poartă pletele lungi 
Căci aşa mi-o amintesc cel mai bine 
Mă-ntreb dacă mă ţine minte măcar 
De multe ori să-şi amintească m-am rugat 
În întunericul nopţilor mele de jar 
În strălucirea zilelor mele, neîncetat 
Deci de vreodată spre târgul din nord te avânţi 
Unde pe graniţă vântul urlă-n neştire 
Vorbeşte-i de mine cuiva ce trăieşte în munţi 
Cândva mi-a fost cea mai curată iubire.

Bob Dylan
(traducerea Mircea Cărtărescu)

Suspin

iarna vine cu tine
și
timpul acela în care eram copii
prin
zilele acelea atât de largi
încât nu încăpeau în privire
prin
povestitele seri aduse din basmele-n care
sí morții înviau din cuvânt
dar iarna vine cu tine
când
te petreci ca un fulg
prin amintiri
când pe geamuri desenezi
o căprioară
șiroind într-un râu de cenușă

ca-ntr-o iarnă
uitată pe buze
rece
rece
cum suspinul strivit

Atila Racz

Antologie © Eli Gîlcescu

octombrie 18, 2016

Crin de mare

Nu aveai pentru mine un nume
floare aleasă
când pentru prima oară
m-au ajuns ale tale miresme
într-un tren arhiplin de Sfânta Maria.
Căruiva ce ţinea cu îngrijire
un buchet strâns la piept
i-am cerut să-mi vorbească de tine
dar în van m-am căznit să-ţi prind chipul
admirând doar veşmintele-ţi albe
sau să aflu al tău loc de-nflorire
în pârloagele plajei pestane
Şi din ziua aceea cu gândul
îndelung te-am căutat pretutindeni
chip de idol cioplindu-mi în suflet.
Am aflat apoi al tău nume
era: „crinul de mare”.
Şi era – mi-amintesc – zăpuşeală
arşiţa întristând greu pământul
când mergeam cu maşina-n preumblet
străbătând lunga plajă tirenă
Am simţit deodată parfumul
dus pe braţele dulci ale brizei:
tu erai răsărind din nisipuri
într-o bogată companie.
Oprind am alergat spre tine
să-mi culeg fericirea
mediterană floare de pârloagă
care-ţi tragi viaţa din glia mizeră
precum oamenii falnici de pe meleagul nostru.
Italo Rocco

Antologie © Mircea Florin :Sandru

Îndrăgostitul

Suav patinează un îndrăgostit,
în noapte, pe gheaţa cea fină.
Şi zidul oraşului înzăpezit
sclipeşte-n ciudata lumină.
Visează o fată cu genele lungi
şi-arzând, se opreşte niţel.
Dar gheaţa topindu-se-l supse pe el
şi nu-l văzu nimeni de-atunci.
Christian Morgenstern
Antologie © Mircea Florin Sandru

octombrie 17, 2016

N-am vrut să-ți spun nimic

Am văzut în ochii tăi
doi arbori nebuni,
De adieri, de râs, de toamnă.
Se legănau
N-am vrut
N-am vrut să-ţi spun nimic.


F.G. Lorca

Priveliște de la fereastră

Şi m-am uitat pe fereastră:
pescarul se întorcea în amurg
cu năvodul ridicat ca o velă şi cu mâinile goale.
Sunt ca un zid neclintit,
şi fiecare piatră din el are un nume;
aceasta-i amărăciunea, fir strălucitor
pe marginea rochiei;
aceasta-i singurătatea, lacrimă de chihlimbar
ca o gâză captivă în pântec;
această piatră se numeşte nemulţumire
şi aproape întotdeauna supunere –
rod nodul zilei până gingiile îmi sângerează
mâine el apare la loc,
ştiu pe de rost orice strigăt,
ochii mi se înroşesc, când presimt durerea
balenei născând
primul ei pui.
Maria Urbanovici

Antologie © Mircea Florin Șandru

octombrie 16, 2016

În afara timpului

Mătasea de apă pe pielea noastră şi nisipul,
şi spuma rece până la glezne – soarele perpendicular
limpezind nefiresc conturul unei lumi calcaroase.
Lucruri ce se despart cu precizie, care există,
care se pierd apoi în nepăsarea amiezii.
Te-am privit înfricoşat, simţeam că se va întâmpla
ceea ce se mai întâmplase. Cu două mii de ani
mai înainte. Cu o mie de ani. Sau poate chiar ieri.
O umbră înaltă se-apropie încet de lagună –
ne-a acoperit amintirile şi chipul. Apoi a plecat
ca şi cum n-ar fi fost. Nicăieri, niciodată, unde
se refugiază toate întâmplările noastre. Atunci, da,
atunci am ştiut că tu erai semnul.
Şi m-am trezit pe malurile indigo ale iazului
din copilărie. Şi am văzut, în trecut,
tocmai ceea ce văzusem.
Liviu Antonesei 

Antologie © Mircea Florin Șandru

octombrie 15, 2016

Lecția de abis

Prea târziu ai venit fericire
prea târziu ai cântat întomnata mea carne!
Aici unde se-amesteca minciuna cu plânsul amar
și în orice om un Petru se leapădă
am putea asculta împreună mezza-voce a lamentației
am putea decripta istorii sigilate
sau vedea cum se vinde schimonosita legendă a legendei
și se recondiționează bandajele istoriei.

Sunt cel ce aprinde ruguri de vorbe.
Pot privi mâna care scrie și mâna care cerșește lumina
și aripile de ceară topindu-se-ncet
și mâna aruncatoare de pietre de ținut moartea la doi pași mai încolo.

Cui să-i pese că am în așternut o icoană?
După draperii același teatru cu păcate egale
aceeași lună subțiata de plopi.
Iar de va apărea celălalt
se va-mpiedica de ferestre. 


Daniel Corbu

Încoronarea cu lacrimi


Multă vreme mi-am imaginat poezia: o femeie privind
printr-o fereastră.
Multă vreme am crezut că privind prea mult
frumusețea
voi orbi.
Îmi spuneam: de m-aș învinge mereu
fără martori și fără fast
de m-aș învinge în fiece clipă!
Dar cineva îmi arată cu degetul instrumentele de
făurit duminici
felinarele de înaintat în deșert
altcineva tocmai descoperise complotul lucrurilor
mărunte
asupra privirilor mele
prietenii răsturnau pe trotuar valize cu îngeri
serile îmi pregăteau încoronarea cu lacrimi
și nu știam cum să te mai mint moarte
care ani de-a rîndul ai acoperit spațiile albe din
poemele mele
îți cântam litanii cântece din nordul meu
răsărite ca florile din inimă
singur îmi încurajam călătoria pe cruci
și mă vindecam de mușcătura atâtor cuvinte
otrăvite.

Cînd vei citi acestea cititorule
eu demult voi fi plecat prin alte poeme 


Daniel Corbu

octombrie 14, 2016

Manualul bunului singuratic

Încă te ştie gura mea sărutând lame subţiri 
încă te ştiu mâinile mele plânsul fără motiv 
vai mie rătăcitor prin oglinzi 
firimiturile cerului au amuţit 
şi-i atâta linişte 
de parcă-aş fi murit în mai multe trupuri deodată. 
Cândva stam printre împuşcăturile râsului 
sfidam de departe desfrunzitele ore 
acum tot mai spăşit înaintez 
de teamă să nu trăiesc altcuiva viitorul. 
Încă te ştie gura mea sărutând lame subţiri 
încă te ştiu mâinile mele plânsul fără motiv 
pe străzi amurgite cineva proclamă totemul 
iubirii întoarcerea la cărţile care ne-nving 
cuvintele trec obosite ca spălătoresele seara 
îngerii dorm 
prietenii îmbătrânesc în fotografii 
Manualul bunului singuratic lâncezeşte-n odăi.


Daniel Corbu