Sunt gol de sentimente ca o biserică, toamna,
cînd nunțile toate s-au veștejit
și fosta-mi iubită se joacă de-a doamna
cu șeful ocolului din Maglavit.
E-un schimb valutar între grauri și berze
și-un stol de țărani cu accent englezesc,
ce-și plimbă la braț dolofanele verze…
Și nici nu mai știu dacă-s mort sau trăiesc.
Mircea Dinescu
https://antoneseiliviu.wordpress.com/2020/09/15/cercul-poetilor-aparuti-4-mircea-dinescu-spovedanie/
Va fi-n amurg, luceafărul pe cer,
Şi-un glas mă va chema din depărtare;
Nu se va-auzi suspin pe debarcader
Când velele voi ridica pentru plecarea mare,
Asemeni mareei care se mişcă de parcă ar dormi,
Prea îndeajunsă sieşi de-atâtea zgomote şi spumă,
Şi care, venită din adâncurile-albastre şi
Fără margini, se-ntoarce acum acasă, în abisul mumă.
Crepusculul şi clopotul de seară,
Şi, apoi, cea din urmă întunecare!
Şi poate nimeni nu îmi va spune adio, bunăoară,
Şi poate nu vor fi nici lacrimi în ora de-îmbarcare;
Deşi departe mă va purta acest talaz, acest alizeu,
De Timpul şi Spaţiul nostru, spre cerul de opal,
Eu sper să văd faţa celui care va fi Pilotul meu,
Când voi fi trecut dincolo de bariera de coral.
Alfred Tennyson
traducere de Petru Dimofte
Să nu vii când sunt mort
Lacrimi prosteşti să-ţi curgă pe mormânt
Şi să te-nvârţi la capul meu, că nu suport
Lasă-mi ţărâna liniştită în pământ.
Să-mi cânte fluierarul, să bată vântul iute
Dar tu, tu du-te.
Copilă, nu ai vină c-am plecat
Oricum nu-mi pasă, n-am fost norocos;
Să te măriţi, căci eu de Timp m-am săturat
Şi de odihnă-acum sunt bucuros.
Lasă-mă aici şi fă lucruri plăcute
Hai, du-te, du-te.
Sângerez cuvinte.
Mă uit la tine și ele alunecoase
îmi străpung ochii.
Și nu mai văd zăpada
ce se așterne peste întinsuri.
Aș vrea să scriu
dar am atâtea amintiri
încât zăpada începe să se topească.
Florentin Palaghia
Când calci acum
pe piatra care
sub paşii tăi
abia tresare,
înăbuşind
durerea-n sine
şi pregătind
viaţa ce vine,
Te-ntrebi tu oare
dacă ea e fericită
şi-ai putea,
când,
pentru-o clipă
te opreşti,
în gând,
smerit
să-i mulţumeşti?
Elena Liliana Popescu
sunt anomaLia vreau să o ating mereu pe mama
sunt animalul ei de la piept care suge până la sânge
sunt animalul pe care îl locuiesc în afara burții
îi rod încet încheieturile de femeie tânără
sunt dintre cei care au părinții plecați în expediţie la polul nord
mi-au trimis ilustrate cu frig așezat în pustule sub piele
zăpada a devenit un decor neiertător
mă lupt să supraviețuiesc cu mâncătorii ăștia de pâine cu ou
nu mă prea interesează fetele sunt cu mofturi slabe nu ştiu să se bată
prima zi de şcoală caut copiii din priviri niște lucruri
au rămas închise în ghiozdanul de imitație
pe dinafară e doar o fetiță speriată cu bomboane colorate în păr
omuleții sunt altceva decât ceea ce sunt
au venit în lume mirosind a lapte să fie supuși
omuleții fug la joacă eu fac pe mine călduț
în pantalonii bleumarin de supraelastic
sub bancă se adună o băltuță aburindă
Lia Faur
(Piele de împrumut, Brumar, 2018)
Murmurau a dragoste crengile
când în braţe te-am luat, pădure toropită.
La elyseica noastră nuntă
veni vulpea bearcă şi căpriţa ciuntă.
Pocalul din care m-am cinstit
purta un rubin otrăvit.
Ah, bine-i să mori
prins în al miresei val de plânsori!
Să adormi liniştit
în al fagilor schit
Bine-i să mori prea timpuriu,
în dulcea plasă,
în pădurea deasă,
într-un cort ruginiu.
Murmurau tânguioase crengile
şi-mi oftai amarâto pe veci turturea.
înfiorate murmurau crengile
şi
Toamna, din cornu-i, sună, sună
Emil Botta
