Mircea Dinescu
La o masă umblătoare,
la un vin ce nici n-a fost,
stau cu moartea-ntre pahare,
chefuind în zi de post,
urcă viermele pe lampă,
fierb piroanele în uşi,
simt mireasma ei de vampă
dezbrăcată de cenuşi.
Astăzi nu, dar mîine poate
(dracu ştie oare cînd),
fi-voi tînăr pe furate,
iar bătrîn şi mai curînd.
Într-o fostă țară levantină,
unde toți vecinii, între ei,
își dădeau o cană cu făină
și-un pahar cu zahăr sau ulei,
moartea coborî în tîrg, cu mere,
ca o fată roșie-n obraji.
Mulți flăcăi n-aveau la cine-o cere
și-au rugat-o să le dea un gaj.
A sosit războiul într-o seară
să îi ia un an cu împrumut.
S-a umflat biserica de ceară.
Plînge clopotarul surdo-mut.
Dar și clopotul de-aramă plînge
că au ostenit de-atît curaj
și-au făcut transfuzie de sînge
pentru fata roșie-n obraji.
Mircea Dinescu
Cercul Poeților Apăruți – Mircea Dinescu
Telali veneau cu metrul să măsoare
tarlalele lui Rembrandt și Breughel cel Bătrîn,
mînînd cirezi spre ramele cu fîn,
storcînd Van Gogh – ulei de floarea-soare.
Păreau dispuși să bărbierească broasca
și descojind biserici sorbeau albușul flasc,
examinîndu-i gălbenușul laic,
notîndu-și cît Iisus conține pasca,
cît Marx e lipsă-n stilul lui Van Dyck
și cît de greu îmi vine să mă nasc.
Spaima de Chit îngălbenise portul,
dar bănuind că totul e un mit,
strigau la noi că ne mănîncă nordul,
că sudul pare totuși adormit,
că nu ești spart, că n-ai dat încă ortul,
o, Chitul nostru brav și moscovit,
cîrpit cînd cu ziare, cînd cu chit,
înting cu pîine-n tine chiar eu, mortul.
Sunt gol de sentimente ca o biserică, toamna,
cînd nunțile toate s-au veștejit
și fosta-mi iubită se joacă de-a doamna
cu șeful ocolului din Maglavit.
E-un schimb valutar între grauri și berze
și-un stol de țărani cu accent englezesc,
ce-și plimbă la braț dolofanele verze…
Și nici nu mai știu dacă-s mort sau trăiesc.
Mircea Dinescu
https://antoneseiliviu.wordpress.com/2020/09/15/cercul-poetilor-aparuti-4-mircea-dinescu-spovedanie/
