La aniversare

 

CPA – Silviu Gongonea

Profunzimi copleșitoare, amintiri și o întâlnire de stări în această duminică, 27 septembrie 2026. Ele capturează exact acea oboseală a toamnei care se resimte în corp („între celulele mele e târziu”), dar și acea rezistență încăpățânată, aspră, pe care o regăsim și în ciulinii sau în nucile noastre: „are câteva crăpături / dar rezistă”. Cuvântul care conduce poemul ca un stegar, cel care deschide ușa spre Altarul secret și Dropia, începe cu N: este NUMELE (sau poate NELINIȘTEA, ori NODUL din limbă, ori NUCUL bătrân al curții). Un N care poartă în el și Noliprelul spre care se grăbește inima obosită din textul lui Silviu, dar și acel violet din creionul care a fixat destinul pe scândură. (EG)

27 septembrie 2027

o cioară dă drumul unei nuci pe asfalt
o privește curioasă din vârful stâlpului
nu o interesează impactul
toamna asta a lui 2026 e o primăvară pe dos
între celulele mele e târziu
ca o prefigurare a bătrâneții
sau a morții
cu gust de caprifoi și nămol
pharmacon pentru un elegiac iremediabil
nuca se rostogolește
are câteva crăpături
dar rezistă
se spune că are o inimă
poate că bate încet între coji sau în pomul unde a crescut
27 de zile din septembrie
46 de pași ce acum mi se par anormal de mici și repezi
precum bilele în galeriile unei instalații
pe care o numesc mica mea trecere
nanism perceptiv panoramă a disperării
inima păstrează măsura
până la un punct
apoi se grăbește spre noliprel
spre o toamnă
în lumina căreia aș putea pieri fericit fără rost.

Tandrețe

CPA – Katia Fodor 

Și îl privește
Cu atâta  încântare:
(un cireș înflorit,
o mare liniștită,
un apus înflăcărat )
Cum își șterge
Fața și gâtul
Și umerii,
Lent, gândind la altceva,
Cum lunecă
Un fir de apă
Până la genunchi
Și mai departe,
Până la tălpile lui,
Și de acolo intră
În pământ
Luând chipul
Unui izvor miraculos ,
Cum își scutură părul
Și răcoarea aceasta
O împresoară
În arșița zilei,
Cum încheie nasturii cămășii
Și îi simte degetele
Pe fiecare vertebră.
(între arsură și îngheț).

Apoi se îndreaptă
Agale spre poartă
Și din mersul lui
Răsar de-a valma
Zambile și iasomie,
Mușcate și crizanteme,
Via se umple
De polen și struguri
Deopotrivă,
Deasupra zboară lăstuni
Pregătindu-se
De migrație
Fără să mai aștepte toamna
Și cad fulgi mari de zăpadă
Din cel mai înalt cer
Fără să mai aștepte
Iarna.
Fiecare cuvânt
De rămas bun
Aprinde fie o salcie
Însingurată,
Fie un stâlp de casă
Cu sori crestați,
Fie o căpiță de fân
Cu toți greierii
Înăuntru.

Brusc,
Poarta de închide
Cu zgomot asurzitor
După care urmează
Tăcere,
Nu liniște..

Mai târziu ea întinde
Pe frânghie
Ștergarul la uscat
Și se sperie
De urma arsurii
Buzelor lui,
A obrajilor,
A tâmplelor,
A frunții,
Și a pleoapelor închise.
Din margini
Încă picură apă.