Poem

Eram foarte trist, căci eram mahmur.
Eram în starea aceea în care omul e casant, e ca de sticlă,
încât se vede tot ce are în el şi ca într-un acvariu
se vede un nenorocit de peştişor,
care e sufletul lui.
Iar aerul e tare ca piatra, încît, dacă faci mişcări bruşte,
rişti să ţi se spargă o mână,
rişti să ţi se spargă un picior şi
să ţi se spargă capul în mii de cioburi.
Sigur că eram foarte trist,
căci nimeni nu voia să-mi spună unde merg eu
şi ce caut eu, cu noaptea în cap, în tren.
Iar controlorul de bilete m-a repezit,
pe motiv că, dacă tot am bilet, să-l las dracului în pace şi
să nu-l mai bat la cap cu prostiile mele.
Aşa că mi-am amintit vorbele mamei:
„Când nu ştii cum să te comporţi,
trage cu coada ochiului la ceilalţi şi fă cum fac ei!”
Aşa că am şters geamul cu mâneca hainei
şi am privit şi eu pe ferastră:
cerul era luminos şi jignitor.
Şi treceam pe lângă o câmpie ninsă, strălucitoare,
departe de orice aşezare omenească.
Iar în mijlocul ei era o femeie ce mergea spre un deal îndepărtat.
Mergea spre un deal pustiu, mergea prin zăpadă,
poticnindu-se şi mergea oarecum şerpuit.
Şi m-a durut că nu o înţeleg:
că ce să caute ea pe o câmpie ninsă, strălucitoare,
mergând prin zăpadă, oarecum şerpuit, spre un deal
îndepărtat şi pustiu şi departe de orice aşezare omenească?
Iar controlorul de bilete m-a bătut pe umăr şi a zis
să vorbesc mai încet.
Dar eu am început să caut înfrigurat în mintea mea
un gând al meu care să ocupe mintea ei,
ca să avem un cap în comun,
ca şi cum am fi două apartamente cu bucătărie comună.
Iar mintea mea era pustie şi era ca un deal pustiu şi îndepărtat,
dincolo de o câmpie strălucitoare:
nimic înălţător în mintea mea, nimic de folos cuiva.
Atunci ea s-a oprit şi a privit spre tren şi a făcut cu mâna:
ca un salut prudent şi resemnat şi plin de milă:
că ce să caut eu în trenu-acela care se poticnea
şi mergea oarecum şerpuit, departe de orice aşezare omenească,
pe lângă o câmpie înzăpezită şi strălucitoare,
înspre un deal pustiu şi îndepărtat?
Şi controlorul de bilete m-a bătut pe umăr
şi a zis să vorbesc mai încet.


 Ion Mureșan
Vatra, Nr. 7-8, 2015a

Mici bucurii urâte

Ce decădere, Doamne, şi câtă necuviinţă
la etatea mea venerabilă!
Am ajuns să mă bucur,
mic cinic provincial,
ascultând –
pe când atâţia, mari bărbați ai Patriei
îşi rostesc nobilele discursuri –
sforăitul nesimţit al materiei.
Dar poate că
ştie ea ce ştie.

Ion Pop

[Vatra, Nr. 3/2018, p. 1