Te țin în brațe

 

Trupul tău pare mai uşor

Decât înaripatele fructe ale platanului,

Te ţin în braţe şi păşesc pe colina întomnată

Îmbrăcată în palidele culori ale nisipului.

O frunză galbenă arde cu totul,

Cenuşa ei se dizolvă şi dispare,

Ca evanescentele baloane de săpun.

Un pom pe pajişte, o fântână de piatră,

Tremurătoarele umbre ale crenguţelor de măceş,

O goarnă sunând pe versantul celălalt,

O tinichea albastră. Şi gura ta mirosind a fragi,

Şi ochii tăi mai strălucitori decât strălucirea.

Mircea Florin Șandru

Cântec de rămas bun

Lucian Vasilescu

 

Mai uită-te, trecutul meu prieen

de peste vămi, de printr-un alt tărâm

mai uită-te pe-aici să vezi cum stele

de dorul tău răsar din caldarâm

 

aruncă-ne de-acolo unde ești

aruncă-ne o sfoară de cuvinte

să nu ne rătăcim când va fi vremea

să îți aducem, unul câte unul, vești

 

până atunci să știi că e la fel

aici unde-am rămas să așteptăm

la fel de frig cum și pe-atunci era

când opinteam cu toții să visăm

 

noi vom mai zăbovi puțin să strângem masa

la care n-am mâncat, nici n-am băut

am stat doar să-mplinim la vise

și doar sfârșituri ne ieșeau, fără-nceput

 

așa cum ți-am mai spus, pe-aici e bine

suntem cuminți, învinși și rătăciți

peste cuvinte se așază brumă, frigul vine

și dârdâim și suntem fericiți

 

e frig pe-aici în lipsa ta, bătrâne,

nicio lumină nu mai vine să ne vadă

punem pe foc cuvintele și-i tot mai frig

de parc-am face focul cu zăpadă

Cântec de rămas bun pentru Ciprian Chirvasiu,

cu un acord dintr-un menuet de Rodian Drăgoi

Declin

Eu mă gândesc de-aici nedumerit şi singur

la despărţirea care acum de-abia se-ntâmplă,

ca un răspuns târziu în ceasul acesta când

în amintire pierd un ochiu, o stea şi-o tâmplă.

 

De-ar stărui acum aceleaşi ceruri vechi,

şi drumul cunoscând în care parte duce,

neîndurat şi aspru, eu te-aş opri în cale,

să nu mai vii să tulburi tăcerea mea de cruce.

 

Dar dacă trebuia în sinea mea să arzi

pe ruguri, să te lepezi de tine, pământeană,

de ce nu pot acum, călugăresc să uit

şi să mă regăsesc, cucernic, în sutană?

Mihail Sebastian

Cântec închis

Unde acest cântec de seară se spune singur,

unde aceste vorbe în sinea lor se ascund

o tristeţe începe din oricare parte,

precum în amintire un pământ rotund.

 

Eşti tu ceas al meu, întârziat în vreme

ca o mână subţire pe un umăr,

şi cobori tu glasuri ştiute şi vechi

să le cântăresc târziu şi să le număr?

 

Aproprie-se limpede cel din urmă glas

şi monotonia lui să fie atât de prelungă

pe cât cuvintele aproape de tăcere

şi pe cât tristeţea lor tristeţea lui s’o ajungă.

Mihail Sebastian

Artist la micul dejun

 Cercul Poeților Apăruți – Mircea Dinescu

Telali veneau cu metrul să măsoare

tarlalele lui Rembrandt și Breughel cel Bătrîn,

mînînd cirezi spre ramele cu fîn,

storcînd Van Gogh – ulei de floarea-soare.

Păreau dispuși să bărbierească broasca

și descojind biserici sorbeau albușul flasc,

examinîndu-i gălbenușul laic,

notîndu-și cît Iisus conține pasca,

cît Marx e lipsă-n stilul lui Van Dyck

și cît de greu îmi vine să mă nasc.

Spaima de Chit îngălbenise portul,

dar bănuind că totul e un mit,

strigau la noi că ne mănîncă nordul,

că sudul pare totuși adormit,

că nu ești spart, că n-ai dat încă ortul,

o, Chitul nostru brav și moscovit,

cîrpit cînd cu ziare, cînd cu chit,

înting cu pîine-n tine chiar eu, mortul.

Dragă a.

Cercul Poeților Apăruți 

V. 

Când am crezut că l-am pierdut,

soarele s-a închis în mine.

Seara îl priveam cum adoarme,

îmi puneam capul pe pieptul lui

și îmi imaginam că suntem în alt loc.

Dimineața  mă trezeam devreme,

deschideam gura și luam înghițituri

mici de lumină în liniște.

Dimineţile erau frumoase și triste

ca un fluture orb

ce ți se așază în palmă.

 

Elena Bălășanu

O artă

 Arta de-a pierde se'nvaţă zi de zi.

Sunt lucruri create spre'a se pierde –

Iar pierderea devine un fel de'a fi.

Învaţă să pierzi mereu ceva: aci –

O cheie, colo – ore'n frunză verde.

Arta de'a pierde se'nvaţă zi de zi.

Învaţă pe'îndelete arta de'a irosi

Locuri, nume, orice se poate pierde,

Căci nu'i nici un dezastru, se poate' încă trăi.

Am pierdut ceasul mamei. Se prăbuşi

Ultima casă din trei câte'am avut.

Arta de'a pierde se'nvaţă zi de zi.

Am pierdut (ca în tablouri de Dali),

Două oraşe, două fluvii şi un ţinut.

Dar nu'i nici un dezastru, se poate'încă trăi.

– Chiar pierzându-te pe tine ( vocea ta,

Un gest iubit), eu voi trăi – şi n-o ascund.

Arta de'a pierde se'nvaţă zi de zi

Iar pierderea (notează asta!) devine un fel de'a fi.


Elizabeth Bishop

traducere de Petru Dimofte

Ploaie spre dimineață

Cea mai mare cușcă luminoasă s-a rupt în aer, 

cred că, aproximativ un milion de păsări 

ale căror umbre sălbatice înălțătoare nu se vor întoarce, 

și toate cablurile se prăbușesc. 

Nicio cușcă, nici o pasăre înspăimântătoare; ploaia 

se înflorește acum. Fața este palidă 

cei care au încercat puzzle-ul închisorii lor 

și au rezolvat-o cu un sărut neașteptat, 

ale căror mâini nebănuite și albe.

Elizabeth Bishop

Cântecul pentru sezonul ploios

 Ascunsă, oh ascunsă 

în ceață mare 
casa în care trăim, 
sub roca magnetică, 
ploaie, curcubeu, 
unde sângele-negru 
bromeli, licheni, 
bufnițele și scamele 
din cascade se agață, 
familiară, neînzestrată. 

Într-o epocă diminuată 
de apă 
pârâul cântă cu voce tare 
de la o cușcă laterală 
de ferigă uriașă; vapori 
urcă creșterea groasă 
fără efort, se întoarce, 
ținându-le pe amândouă, 
casa și piatra, 
într-un nor privat. 

Pe timp de noapte, pe acoperiș, 
orbește picăturile cu șenile
și maronii obișnuiți 
bufnița ne dă dovadă 
el poate conta: 
de cinci ori - întotdeauna cinci - 
el ștampilează și pleacă 
după broaștele de grăsime care, 
strălucind pentru dragoste, 
se montează

Casa, casa deschisă 
la roua albă 
și răsăritul soarelui alb-lapte 
drăguț pentru ochi, 
la aderare 
de pește de argint, mouse, 
șoareci de bibliotecă 
mari molii; cu un zid 
pentru mucegai 
harta necunoscută; 

întunecată și pătată 
prin atingerea calda 
a respirației calde, 
maculate, prețuite; 
bucura! Pentru mai târziu 
era vor diferi. 
(O diferență care omoară 
sau intimidează, mult 
din toate micile noastre umbre 
de viață!) Fără apă 

marea piatră se va uita 
nemagnetizată, goală, 
nu mai purtați 
curcubeu sau ploaie, 
aerul iertător 
și ceața cea mare au plecat; 
bufnițele vor merge mai departe 
și mai multe 
cascadele scârțâie 
în soare constant.

Elizabeth Bishop

Paradox

 PARADOX

Teoria gravitației cuantice
e piesa lipsă. Legile noastre
ne spun când se fac țăndări.
Dacă nu mă credeți, aruncați
un dicționar într-o gaură neagră,
priviți ce li se întâmplă cuvintelor.
Sau luați-o pe soră-mea, acum mamă –
aruncați-o iar în închisoare.
Vedeți cât rezistă în văgăuna aia
până-şi face mintea praf cu
altă viziune. Vedeți cât timp fata
ei de patru ani îi va mai ține minte
dragostea. Mai bine de un an nepoată-mea
a crezut că luna mi-a furat avionul
şi nu mă lasă să plec, dar
mă tot întreabă Unde e mama?
Aruncați un avion într-o gaură neagră
şi vedeți unde aterizează. Soră-mea
îmi spune că a rezolvat paradoxul.
E cu mine pe lună din
aprilie încoace. E sfârşitul lui octombrie.
Bâjbâi printre poveşti
pe care nu ştiu să le spun.
Jocuri în cap, zice nepoată-mea –
un ochi căprui deschis îmi umple
ecranul telefonului,
nu clipeşte când îmi spune
Vreau ca fața ei să arate tot ca fața ei.

Tara Skurtu

traducere de Radu Vancu și Tiberiu Neacșu

Pir

Nu am nevoie de laudele voastre

pentru a supravieţui. 

Am fost aici înaintea voastră, înainte 

chiar ca voi să fi plantat o grădină.

Voi fi aici când vor mai rămâne doar soarele şi luna,

marea şi câmpia întinsă.

Eu voi reprezenta câmpia.

Louise Gluck

traducere de Petru Dimofte

https://www.descopera.ro/cultura/19512364-poeta-louise-gluck-este-castigatoarea-premiului-nobel-pentru-literatura-2020

Ai putea fi unul din ei

dintre viermi, dintre zei
Cînd lumea era fără gură și căsca
la amintirea visului ce sta
și-a fost de-ajuns să nască steaua goală
materie trosnind de plictiseală
vînată de o vînătă-ntîmplare
sau poate de-amintirea unui gînd mai mare
și cînd Cuvîntul era coapsa vidă
prinsă-n corset de casta piramidă
cînd au venit pe scuturi sau sub scut
în gît cu limba iute-a celui mut
bătînd timpanul celui ce n-aude
punînd țintar la orbi pupile ude
atunci ți-am dat cinci sutele de chipuri
stupide și sculptate în nisipuri
doar pentru-o viață cu v mic pe bot
de viperă zvîrlită dintr-un Tot
cînd te cătau și mărunțeau nisip
cu laser într-o carne fără chip
cu ferăstraie, cu securi, cu tesle
cu arca disperării într-o iesle
cu fierul ce poate te-a nimerit
înzecit, însutit, înmiit, mărunțit într-o pîine
acum
din pămîntul de-atunci, pentru mîine
mîine-acest oraș liniștit
păzit de turbatul său cîine

Ion Stratan