Unde acest cântec de seară se spune singur,
unde aceste vorbe în sinea lor se ascund
o tristeţe începe din oricare parte,
precum în amintire un pământ rotund.
Eşti tu ceas al meu, întârziat în vreme
ca o mână subţire pe un umăr,
şi cobori tu glasuri ştiute şi vechi
să le cântăresc târziu şi să le număr?
Aproprie-se limpede cel din urmă glas
şi monotonia lui să fie atât de prelungă
pe cât cuvintele aproape de tăcere
şi pe cât tristeţea lor tristeţea lui s’o ajungă.
Mihail Sebastian
