Unde acest cântec de seară se spune singur,
unde aceste vorbe în sinea lor se ascund
o tristeţe începe din oricare parte,
precum în amintire un pământ rotund.
Eşti tu ceas al meu, întârziat în vreme
ca o mână subţire pe un umăr,
şi cobori tu glasuri ştiute şi vechi
să le cântăresc târziu şi să le număr?
Aproprie-se limpede cel din urmă glas
şi monotonia lui să fie atât de prelungă
pe cât cuvintele aproape de tăcere
şi pe cât tristeţea lor tristeţea lui s’o ajungă.
Mihail Sebastian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu