iunie 13, 2018

Intuiție


Trebuie să prind lumea într-o floare
În caliciul unei flori, în adâncurile unui caliciu,
În ovalul adâncurilor,

Trebuie sî prind tăcerea într-un sunet,
În șoapta unui sunet, în nașterea unei șoapte,
Între grăunțele unui cântec.

Trebuie să prind pământul într-un gând,
Lumina gândului în pământ,
În carnea gândului, în izvoarele pământului,
Ceea ce-i unic în dragoste.

Erik Van Ruysbeek



Norii


A căuta înseamnă una dintre-acestea: să te înalţi, să te cufunzi, să mergi departe. Orice găsire poartă-n ea măsura uneia din trei.
Nori în seară de iarnă, boltă grea de fumuri reci pe care gândul nu le mai poate străbate, pierzându-se în drum, în întunericul inform şi hidos; iar jos pământul singur, uitat cu el însuşi în zările înguste şi închise, strâns lângă focurile sale.
Să mergi până acolo unde-n umbra ta au să răsară stelele şi luna.
Vântul se smucea sprinten (ce sprinten se smucea) printre copaci, în zboruri uşoare şi scurte şi îţi spunea, venind, râzând, trecând: Mă simţi cât sunt de tânăr, mă simţi tu cât de tânăr sunt şi bucuros de mine şi de voi, nepăsător de nefiinţă şi de soartă?
Să crească tot mai mare-n urma ta uitarea şi înainte-ţi să nu fie nici un ţărm.
Oare frunzele, arboris adscriptae, ce simt când bate aspru vântul? Suferă oare că încearcă să le smulgă din viaţa lor sau freamătă, zbătându-se, să plece după el şi nu-s în stare şi le pare rău.
Vântul dimineţii creşte încet, umflând pe măsură vela de lumină albastră şi rece şi cu miros încă de noapte. Corabia zilei porneşte din nou.
Cât vremea noastră nu venise încă, zburau prin cer doar păsări şi doar nori.
Priveam la cer ca nişte păsări fulgerate, ca la ţară care-a fost şi nu mai e a noastră.

Petru Creția

iunie 05, 2018

Învățătoarea

În satul meu mi-o amintesc şi-acum
cu glasul aspru şi cu zîmbet bun
venea spre noi pe norul gri de fum
învăţătoarea,albe flori de pruni

ne iscodea privirea cu un zîmbet
ne mîngîia cu şoaptele uşor
cînd mai greşeam ne despărţea de plînset
în vocea ei era suspin şi dor

ne izbăvea de clipele furtunii
în jocul nostru o simţeam mereu
în părul ei a nins cu floare prunii
pe deal urca cu timpul tot mai greu

învăţătoarea-i dusă la culcare
a obosit şi doarme-n fiecare

gheorghe vidican