Norii

A căuta înseamnă una dintre-acestea: să te înalţi, să te cufunzi, să mergi departe. Orice găsire poartă-n ea măsura uneia din trei.

Nori în seară de iarnă, boltă grea de fumuri reci pe care gândul nu le mai poate străbate, pierzându-se în drum, în întunericul inform şi hidos; iar jos pământul singur, uitat cu el însuşi în zările înguste şi închise, strâns lângă focurile sale.

Să mergi până acolo unde-n umbra ta au să răsară stelele şi luna.

Vântul se smucea sprinten (ce sprinten se smucea) printre copaci, în zboruri uşoare şi scurte şi îţi spunea, venind, râzând, trecând: Mă simţi cât sunt de tânăr, mă simţi tu cât de tânăr sunt şi bucuros de mine şi de voi, nepăsător de nefiinţă şi de soartă?

Să crească tot mai mare-n urma ta uitarea şi înainte-ţi să nu fie nici un ţărm.

Oare frunzele, arboris adscriptae, ce simt când bate aspru vântul? Suferă oare că încearcă să le smulgă din viaţa lor sau freamătă, zbătându-se, să plece după el şi nu-s în stare şi le pare rău.

Vântul dimineţii creşte încet, umflând pe măsură vela de lumină albastră şi rece şi cu miros încă de noapte. Corabia zilei porneşte din nou.

Cât vremea noastră nu venise încă, zburau prin cer doar păsări şi doar nori.
Priveam la cer ca nişte păsări fulgerate, ca la ţară care-a fost şi nu mai e a noastră.

Petru Creția