Simplă „meditație“

în răsuflarea mea

trupul tău ca un spaţiu gol

deschis trupul tău traversând o plajă pustie se subţiază

până ce piere pielea ta devine orice atingere în această

sfârşeală ce tăinuieşte aşteptarea

albeaţa pielii

senzaţia cearceafului ce peste trup şi faţă mi

se va aşterne îndreptând toate greşelile

 – Care din ele ar putea răscumpăra?

– Care din ele mi-ar da putinţa să răscumpăr?

 – Care din ele m-ar putea face părtaş la

oculta conspiraţie

unde murmurul vocilor noastre şoptite

în seri neştiute de nimeni

să nu se surpe sub apăsarea

liniei din palma ta

cu iederă acoperită

.........................................................................................

Petru Ilieșu, Antologie poeți din Banat, Marian Oprea, 2011, fragment

Stă sufletul fără iubire

Stă sufletul fără iubire, ca o fântână părăsită,
C-un pic de apă-n fund, sălcie, sub năruirea de pereţi...
Stă-n marginea de drum fântâna netrebnică şi oropsită,
Căci nimeni n-o mai cercetează; găleata-i spânzură dogită
Şi-n ghizdurile putrezite cresc brusturi şi-nfloresc bureţi.

Stă sufletul fără iubire, pustiu, ca mărul fără roade,
Părăginit într-o livadă şi plin de lacome omizi,
Ce-l năpădesc în primăvară şi toată frunza încet o roade
Şi toată floarea, otrăvită, se scutură curând şi cade,
Lăsându-i crengile uscate ca nişte sterpe pălămizi.

Stă sufletul fără iubire cum stă o vatră ruinată,
Ca un cuptor surpat de vremuri, fără de vad şi fără foc,
La care nimeni nu duce aluatul proaspăt în covată
Să-l rumenească pe-ndelete dogoarea jarului, uscată,
Şi să-l prefacă-n dulce azimi, mirositoare, ce se coc.

Vasile Voiculescu

Stele

O, sfintele stele nemuritoare, sus deasupra muritoarei mele frunţi,
Unde credinţa, cu copilăroasa-i înflăcărare naivă îmi făgădui-ntr-o zi cerul,
Când mi s-or fi-nchis de veci ochii şi-mi va fi trupul coborât în mormânt!
O, tăcutele stele de neînţeles! o, tainică armie a nopţii!

Dragul meu, ziua-i cu-atâta zgomot şi proză, furată de ce-i mărunt şi material,
Iar oamenii sufletu-şi tăgăduie şi nimeni nu vânează veşnicia.
Vino cu mine unde ne cheamă noaptea cea sfântă cu ochii de stele,
Unde-o adiere de dragoste ne-nvăluie şi ne-adapă din cupa ei speranţa.

Împreună ori fiecare singur într-o zi noi doi vom muri-mpreună, dragule,
Şi-i atât de adânc mormântul şi cerul e-aşa de înalt şi nimeni
nu ştie dacă Dumnezeu trăieşte,
Şi eu n-am decât glasul inimii mele făgăduindu-mi cerurile
Şi nemuritoarele stele, sus, deasupra muritoarei mele frunţi.

Hélene Swarth