Stă sufletul fără iubire, ca o fântână părăsită,
C-un pic de apă-n fund, sălcie, sub năruirea de pereţi...
Stă-n marginea de drum fântâna netrebnică şi oropsită,
Căci nimeni n-o mai cercetează; găleata-i spânzură dogită
Şi-n ghizdurile putrezite cresc brusturi şi-nfloresc bureţi.
C-un pic de apă-n fund, sălcie, sub năruirea de pereţi...
Stă-n marginea de drum fântâna netrebnică şi oropsită,
Căci nimeni n-o mai cercetează; găleata-i spânzură dogită
Şi-n ghizdurile putrezite cresc brusturi şi-nfloresc bureţi.
Stă sufletul fără iubire, pustiu, ca mărul fără roade,
Părăginit într-o livadă şi plin de lacome omizi,
Ce-l năpădesc în primăvară şi toată frunza încet o roade
Şi toată floarea, otrăvită, se scutură curând şi cade,
Lăsându-i crengile uscate ca nişte sterpe pălămizi.
Părăginit într-o livadă şi plin de lacome omizi,
Ce-l năpădesc în primăvară şi toată frunza încet o roade
Şi toată floarea, otrăvită, se scutură curând şi cade,
Lăsându-i crengile uscate ca nişte sterpe pălămizi.
Stă sufletul fără iubire cum stă o vatră ruinată,
Ca un cuptor surpat de vremuri, fără de vad şi fără foc,
La care nimeni nu duce aluatul proaspăt în covată
Să-l rumenească pe-ndelete dogoarea jarului, uscată,
Şi să-l prefacă-n dulce azimi, mirositoare, ce se coc.
Ca un cuptor surpat de vremuri, fără de vad şi fără foc,
La care nimeni nu duce aluatul proaspăt în covată
Să-l rumenească pe-ndelete dogoarea jarului, uscată,
Şi să-l prefacă-n dulce azimi, mirositoare, ce se coc.
Vasile Voiculescu
Inima lui Dumnezeu
RăspundețiȘtergereInimă a lui Dumnezeu, Doamne Iisuse Hristoase,
Cel Ce-Ţi gâlgâi sângele până jos, în adâncimi,
deschide-Te rugăciunilor noastre sfioase,
dulce miez al misterioasei Treimi!
Floare a cosmosului, Frumuseţe a Dragostei ne-ncetate
Spic suprem al nestinsei Lumini Dumnezeieşti,
Unic Cuvânt, Eternitate în Eternitate,
dulce Fulger care pe nimeni nu orbeşti,
nu ne lăsa pe noi in bezmetica ceaţă,
în somnul lumii cu buimace visări:
trece-ne cu Tine din experienţă la viaţă,
sus, în minunea marii Deşteptări!
Vasile Voiculescu