1.
Apoi, pe tăcute, tristețea
se topeşte în aer… Încet, încet,
începi să respiri doar tristețe…
Mergi pe străzi care nu te cunosc.
Umbra rămâne undeva, în urma ta,
sfioasă şi tristă… Părăsită aproape.
Mugurii copacilor par lacrimi
încremenite pe crengi…
Totul devine străin. Până
şi
Celălalt e la capătul lumii lui.
Departe de tine.
Departe de ce ai fi vrut să fie.
Plângi cu tăceri sticloase
care se sparg mut
printre paşii ce nu mai duc nicăieri.
Singurătatea oftează…
Te ia în brațe…
Îți înfăşoară în jurul sufletului
un fir subțire de iubire netrăită…
uitată…
Şi te adoarme.
Vei visa ce n-a fost.
Vei visa ce n-ai fost…
2.
Sunt nopți
când luna răsare din mine…
Atunci aud mugurii din copaci
şuşotind în inima Celuilalt…
Melci din adâncuri neștiute de mare
se întorc la țărm
şi descântă scoicile moarte…
Urc şi cobor, cobor şi urc
treptele nădejdii
că există un azi perpetuu
care mă leagă pe mine de mine,
făcându-mi trupul
cuib pentru păsări
şi gândurile – pietre cuminți
pe care se odihnesc pescăruşi…
Mă împiedic de primăvară
cad în Celălalt
sparg luna
şi cioburile ei
devin stele.
3.
Când nu iubeşti îndeajuns sau când iubeşti cum ştii tu,
te afunzi adesea în tine
adânc total necruțător
şi uiți de Celălalt…
Viața te inundă
până la umeri până la gât
până la gânduri până la uitarea de sine…
Nimeni şi nimic nu-ți poate ierta
această uitare
cu miros suav de trădare naivă.
Ți-o spui, o ştii, remuşcările îți pândesc sufletul, dar o faci.
Atunci Celălalt îngenunchează
pe podeaua nesomnului, lasă orele
să-i străpungă dorințele răbdarea visurile încrederea dezamăgirile…
Şi pescăruşii uită să zboare…
4.
Când noaptea adoarme
sub aripa întunecată a orelor singure, sufletul porneşte tiptil
să calce cu vârfurile degetelor
gândurile care îmi moțăie în minte…
Îi aud paşii de cristal
precum oftatul valurilor
înainte de a se sparge de țărm…
precum şoaptele uitate
ale morilor de vânt…
precum limbile unui ceas
care nu mai ştie să funcționeze…
Le sărută fără să le atingă
şi gândurile
capătă aripi enorme
iar tâmplele
mi se prăbușesc în pământul ud
al zilei de mâine…
5.
Când oboseşte, îngerul dolofan
mi se aşează pe suflet
şi luptă să nu adoarmă.
Priveşte intens crengile copacilor,
până când mugurii încep să tremure
şi devin flori… Face găuri stranii
prin aripile cuvintelor
ca să nu mai zboare
şi să tacă. Mângâie cerul cu genele
şi îl colorează a răsărit.
Umblă cu gândul prin biserici părăsite
şi le umple zidurile
cu icoane transparente
pe care doar el le vede
şi doar dacă respir eu…
Când, în cele din urmă, adoarme,
răpus de oboseală,
somnul lui îmi preface sufletul
într-o floare albastră…
6.
Încep să aud
ceea ce ceilalți nu spun.
Încep să presimt
ceea ce nu va mai fi.
Văd urme de paşi pierduți
în adâncul mării din mine.
Trenurile se opresc
în gara din gânduri.
Pe suflet mi se aşează
pescăruşi obosiți.
Soarele răsare
din nelinişti stinse.
Mă întorc spre trecut
şi zăresc siluete străine
trecând silențios
de la un ochi la altul
de la o amintire la alta…
Cred că înmuguresc…
7.
Plimbări lungi, amețitoare,
printre pulpele calde, feciorelnice,
ale nopților de martie,
adulmecând mirosul proaspăt
al singurătății…
Străzile se iubesc smerit.
Trădările şuşotesc în spatele meu.
Copacii zgârâie pântecul lunii,
presimțind mugurii care vor veni…
O picătură rece roşie sărată
mi se înfige în pleoapă
şi un strigăt surd
se agață de tălpi…
Şchiopătez, dar caut orele rătăcite
prin întunericul fosforescent
al tuturor celor ce nu vor mai fi…
Nu găsesc decât tăceri goale…
Celălalt e doar o siluetă
tot mai vagă
în care intru
mă dezbrac până la piele
şi mă aşez spăşit
să mă veghez…
