Tăceri sticloase

Poeme Ovidiu Lazăr

Din ciclul „primăvara de mâine”

1.

Apoi, pe tăcute, tristețea

se topeşte în aer… Încet, încet,

începi să respiri doar tristețe…

Mergi pe străzi care nu te cunosc.

Umbra rămâne undeva, în urma ta,

sfioasă şi tristă… Părăsită aproape.

Mugurii copacilor par lacrimi

încremenite pe crengi…

Totul devine străin. Până şi

gândurile care nu mai vor

să se lege unele de altele…

Celălalt e la capătul lumii lui.

Departe de tine.

Departe de ce ai fi vrut să fie.

Plângi cu tăceri sticloase

care se sparg mut

printre paşii ce nu mai duc nicăieri.

Singurătatea oftează…

Te ia în brațe…

Îți înfăşoară în jurul sufletului

un fir subțire de iubire netrăită…

uitată…

Şi te adoarme.

Vei visa ce n-a fost.

Vei visa ce n-ai fost…

2.

Sunt nopți

când luna răsare din mine…

Atunci aud mugurii din copaci

şuşotind în inima Celuilalt…

Melci din adâncuri neștiute de mare

se întorc la țărm

şi descântă scoicile moarte…

Urc şi cobor, cobor şi urc

treptele nădejdii

că există un azi perpetuu

care mă leagă pe mine de mine,

făcându-mi trupul

cuib pentru păsări

şi gândurile – pietre cuminți

pe care se odihnesc pescăruşi…

Mă împiedic de primăvară

cad în Celălalt

sparg luna

şi cioburile ei

devin stele.

3.

Când nu iubeşti îndeajuns sau când iubeşti cum ştii tu,

te afunzi adesea în tine

adânc total necruțător

şi uiți de Celălalt…

Viața te inundă

până la umeri până la gât

până la gânduri până la uitarea de sine…

Nimeni şi nimic nu-ți poate ierta

această uitare

cu miros suav de trădare naivă.

Ți-o spui, o ştii, remuşcările îți pândesc sufletul, dar o faci.

Atunci Celălalt îngenunchează

pe podeaua nesomnului, lasă orele

să-i străpungă dorințele răbdarea visurile încrederea dezamăgirile…

Şi pescăruşii uită să zboare…

4.

Când noaptea adoarme

sub aripa întunecată a orelor singure, sufletul porneşte tiptil

să calce cu vârfurile degetelor

gândurile care îmi moțăie în minte…

Îi aud paşii de cristal

precum oftatul valurilor

înainte de a se sparge de țărm…

precum şoaptele uitate

ale morilor de vânt…

precum limbile unui ceas

care nu mai ştie să funcționeze…

Le sărută fără să le atingă

şi gândurile

capătă aripi enorme

iar tâmplele

mi se prăbușesc în pământul ud

al zilei de mâine…

5.

Când oboseşte, îngerul dolofan

mi se aşează pe suflet

şi luptă să nu adoarmă.

Priveşte intens crengile copacilor,

până când mugurii încep să tremure

şi devin flori… Face găuri stranii

prin aripile cuvintelor

ca să nu mai zboare

şi să tacă. Mângâie cerul cu genele

şi îl colorează a răsărit.

Umblă cu gândul prin biserici părăsite

şi le umple zidurile

cu icoane transparente

pe care doar el le vede

şi doar dacă respir eu…

Când, în cele din urmă, adoarme,

răpus de oboseală,

somnul lui îmi preface sufletul

într-o floare albastră…

6.

Încep să aud

ceea ce ceilalți nu spun.

Încep să presimt

ceea ce nu va mai fi.

Văd urme de paşi pierduți

în adâncul mării din mine.

Trenurile se opresc

în gara din gânduri.

Pe suflet mi se aşează

pescăruşi obosiți.

Soarele răsare

din nelinişti stinse.

Mă întorc spre trecut

şi zăresc siluete străine

trecând silențios

de la un ochi la altul

de la o amintire la alta…

Cred că înmuguresc…

7.

Plimbări lungi, amețitoare,

printre pulpele calde, feciorelnice,

ale nopților de martie,

adulmecând mirosul proaspăt

al singurătății…

Străzile se iubesc smerit.

Trădările şuşotesc în spatele meu.

Copacii zgârâie pântecul lunii,

presimțind mugurii care vor veni…

O picătură rece roşie sărată

mi se înfige în pleoapă

şi un strigăt surd

se agață de tălpi…

Şchiopătez, dar caut orele rătăcite

prin întunericul fosforescent

al tuturor celor ce nu vor mai fi…

Nu găsesc decât tăceri goale…

Celălalt e doar o siluetă

tot mai vagă

în care intru

mă dezbrac până la piele

şi mă aşez spăşit

să mă veghez…