Cititor pînă la capătul lumii

citesc recitesc mereu nu în ordine cronologică alfabetică
nu cu metodă brevetată pe sărite cu reveniri la întîmplare
ca și bravul autodidact personal al lui jean sol partre
se întîmplă să mă întîlnesc adesea în gînduri cu oamenii mari
azi rushdie ieri philip roth mîine poate bătrînul tacitus…
valorăm cît poveștile pe care le putem căra cu noi prin lume
valorăm cît povestea lumii dacă pătrundem între filele sale
da poveste pe care o spunem o auzim din clipele facerii
și pînă la ultima silabă ce va răsuna peste lumea fina

amin în numele ei. amen. omen. amen omen.

Llviu Antonesei
25 iulie 2026, în Iași

Joaca jocului. Tripticul filosofilor

Îmi place mult această filosofie pe înțelesul tuturor – filosofie respirabilă. Nu cere cititorului să fie filosof. Îi cere doar să fie curios și să aibă un dram de umor. (E. G.)

Joaca jocului. Tripticul filosofilor
 
Confucius

confucius ronțăia toată ziua fulgi de ghimbir
nu de-aici a izvorît însă adînca sa înțelepciune
i-a dat putere trupului să o poarte demn prin lume
și i-a dăruit o respirație minunat de parfumată
 
Socrate

niciodată vinul de cucută n-a fost mai dulce
decît în noaptea ateniană în care divinul socrate
s-a despărțit de prieteni de lume și a salvat onoarea
singura sa avere în afara ghidușei înțelepciuni
 
Kant

oamenii își potriveau ceasornicele după domnul kant
domnul immanuel kant din kaliningrad după cum
observa sagace un prieten din îndepărtatul trecut
dar rațiunea pură n-are nimic în comun cu ora exactă

Liviu Antonesei
 
26 Iulie 2026, în Iași

Cititor pînă la capătul lumii

citesc recitesc mereu nu în ordine cronologică alfabetică
nu cu metodă brevetată pe sărite cu reveniri la întîmplare
ca și bravul autodidact personal al lui jean sol partre
se întîmplă să mă întîlnesc adesea în gînduri cu oamenii mari
azi rushdie ieri philip roth mîine poate bătrînul tacitus…
valorăm cît poveștile pe care le putem căra cu noi prin lume
valorăm cît povestea lumii dacă pătrundem între filele sale
da poveste pe care o spunem o auzim din clipele facerii
și pînă la ultima silabă ce va răsuna peste lumea finală.

amin în numele ei. amen. omen. amen omen.

Liviu Antonesei 

25 iulie 2026, în Iași

Darul adevărat dintr-un loc fără de loc

Un poem care încearcă să răspundă unei întrebări foarte vechi: 

ce înseamnă să dăruiești cu adevărat?

Libertatea… da, libertatea!

darurile lor nu sînt de preț se împuținează se risipesc
înainte să ajungă la cei mult doritori să le primească
dăruind vei dobîndi părintele nicolae nu citează bine
cerea ceva în schimb pretindea întoarcerea darului
un tîrg o tocmeală cititorii eseului despre dar de mauss
darul adevărat se oficiază dintr-un loc fără de loc
dăruind te vei elibera te vei elibera de iluzia puterii
de gîndul vinovat al unui bine săvîrșit din cunoaștere
plutește deasupra a toate fii liber și oferă-le libertatea
chielea pe băț și libertatea atît se poate atît poți oferi
nu toți și-o pot smulge cu lăcomie de unii singuri…
atunci se va încheia risipirea din sufletele lor golite!

Liviu Antonesei
21 Iulie 2026, în Iași

Ocolul lumii într-un vis

Minunat poem! O curgere continuă, cu senzația unui torent care te poartă fără să-ți dea voie să cobori din el. Un adevărat Amazon al culturii, în care geografia, literatura și memoria se întâlnesc firesc, fără ostentație.

Iar finalul – „limbii care ar fi putut să fie maternă...” – mi se pare unul dintre cele mai frumoase versuri ale poemului. Rămâne cu cititorul mult după ce lectura s-a încheiat.

Liviu Antonesei 

nu știu unde mă duce măreața mea călătorie închipuită
fac ocolul pămîntului de la vila borghese la casa borges
pe lîngă vilă am mai trecut dar lipseau și iorga și pârvan
pe ultima o știu din cărți dar o voi cunoaște acum acum
viitoarea mea călătorie va acoperi toate golurile agonisite
în graba nenumăratelor mele călătorii din lungul trecut
acum mă voi scălda în pacific indian în oceanele înghețate
înveștmîntat în chilote gonflabile umplute cu puf de gîscă
acum voi adăuga marile fluvii nevăzute tigrul eufratul
amazonul fluviul albastru cel galben poate și volga dacă
am intrare în imperiul pravoslavnic al crimei și fricii
acum voi coborî cobor în vezuviu urc himalaya și anzii
mănînc tortillas beau tequila din agavă albastră nu mă
uit la nodurile din scrieri mă obsedează șarpele cu pene
acum intru în peșterile lumii unde s-au născut artele
nu e întîmplare că stau sub semn de taur și șarpe de apă
de la casa borges plec prin pampa uscată de soarele roșu
în care cuțitarii gauchos se duelează întreaga eternitate
mă îndrept spre orașul în care s-a născut tatăl lui maldoror
de unde a început marșul spre marea sa glorie postumă
acum călătoresc pretutindeni intru în case vechi și umile
palate pline de lene și lux muzee biserici mari cît munții
în barca și în coliba săracă a pescuitorului de perle
și văd Niagara în toată măreția și spledoarea ei
glorie neantului Taj Mahal se arată din desele cețuri
nimic nu rămîne nevăzut neauzit negustat nemîngîiat
și acum la sfîrșit acum las cronica călătoriei mele acum
pe hîrtie japon imperial cu litere scrise cu cerneală verde
numai o clipă las parisului un semn de 14 iulie las un semn
franței cu totul și limbii care ar fi putut să fie maternă acum…
14 iulie 2026, în Iași

 

Symbiosis

nu este o profesie o slujbă să scrii poezii este o chemare
un destin geamăn cu al marilor vestitoare și bocitoare
el nu vestește o naștere anume nu plînge o moarte anume
cîntă întreaga naștere bocește moartea lumii pre lume
de la naștere cîntă fără răgaz mai ales moartea sa viața
 
fisura poetului doulă de viață și doulă de moarte simbioză.
 
Liviu Antonesei
5 – 6 Iulie 2026, în Iași
 

Să ne bucurăm de tudoranitate

 Să ne bucurăm de tudoranitate! (Lucian Vasiliu)

Tînărul Ulise

Când vei putea să ții, fără durere,

cumpăna nopții pe fruntea-ți întristată,

o pasăre va arunca spre cer

inima-ți subțire ca pe o săgeată.

Să nu te clatini, trupul tău să fie

trestie de sticlă adăpostind lumină,

târziu, să dai semn – ca o speranță,

celui uitat și el are să vină.

Și va sosi pe mare – tânărul Ulise,

cu pieptul devorat de alge,

pe țărm, el va aprinde foc

din credincioasele-i catarge.

Tu vei zări cum fumul se ridică

spre cer ca un copac de sare,

ai să te-apropii și-o să vezi bărbatul

spălându-și inima în mare. Dorin Tudoran

(Din volumul Uneori, plutirea, 1977) https://antoneseiliviu.wordpress.com/2026/06/30/la-multi-ani-dorin-tudoran-2/

Niciodată

Trei zile i-au trebuit muzelor să aducă acest scurt poem și 

nici măcar nu este sigur că titlul e cel mai potrivit... 

Pe scurt, este chiar despre virtute și vârtute. 

Sau cum să rămâi același om o viață. 

Asta necesită o disciplină pe care mulți nu o au. 
 
Odinioară, acum, niciodată
 
niciodată n-am spus asta niciodată nu voi spune
sînt un alt om sînt cu totul un alt om oricîte surprize
am oferit lumii din jur în această viață și oricîte mi-am
oferit mie odată cu trecerea anilor în tumultul șoptit
nu nu am rostit asta și nu o voi pronunța niciodată
în mod esențial am rămas același de bună seamă
nu de la nașterea în trup de la nașterea în minte
nașterea adevărată fără să fi fost atins de micile
și de marile schimbări am păstrat chipul eului
primordial pe care nu l-a atins nu-l va putea atinge
nici o întîmplare nici un accident restul nu e tăcere
restul este cea mai adîncă muțenie… Amin!
 
Liviu Antonesei
19 – 21 Iunie 2026, în Iași

Et ego in Kastania…

acolo sub candelabrele luminoase ale castanilor

atît de mulți în copilăria mea așa de rari astăzi

trebuiau multe nuci pentru bulgării de zăpadă

candelabre spre care urcă sufletele inocenților

acolo am șezut am plîns și am chibzuit îndelung

cine n-a cunoscut ura de sine nu se va cunoaște

cine nu o topește la vreme rămîne nătîng infirm

atît am aflat pe lungul drum sub coroana castanilor

e toată cunoașterea mea e tot ce voi lăsa moștenire

nu așteptați marile daruri din mîna goală a săracului

n-a știut să fie nici sărac în toată puterea cuvîntului…

cu o găleată găurită torn apă să le înviorez rădăcinile

nu, nu mi-l pot închipui pe Sisif zîmbind fericit…

noi credem că vom putea înșela ca niște sperjuri soarta

nu, nu este cu putință sub lumina stranie a castanilor! Liviu Antonesei

17 Mai 2026, în Iași

Femeia care adulmeca iarba

„Femeia de vis-a-vis” e unul dintre acele texte în care nu „se întâmplă” mult la suprafață, dar ceea ce rămâne în tine e persistent.

E o prezență care tulbură echilibrul – „bântuie”

Și da – femeia aceea rămâne. Nu pentru că spune ceva, ci pentru că nu spune destul. 

 
Femeia care adulmeca iarba

cosașii s-au îndepărtat în marele parc și prospețimea
îmi inundă plămînii dinspre sacii coșuri de lîngă bancă
de acolo bîntuie mai puternic parfumul acesta esențial
pe care îl port întrupat din îndepărtata mea copilărie…
 
femeia de vis-a-vis frumoasă femeie pare amețită așa
cu pieptul nu mai puțin invadat de aburii verzi străvezii
vîrsta nu i-a oferit la fel de multe ocazii de antrenament
e mai nouă în experiența aceasta nu-i propun un schimb
 
dar n-o voi uita niciodată va rămîne în engrame parfumate
de parcă ar fi săpată în cea mai neagră mai  dură piatră!

Liviu Antonesei
 
20 – 21 Aprilie 2026, în Iași
 

A fi spre a nu fi

 
De fiecare dată, poetul Liviu Antonesei reușește să surprindă cititorul.
Mă bucur și când ne distribuie poemele în Cercul Poeților Apăruți, însoțite de cuvinte vii – acesta este un alt tip de poezie: una a generozității. 
Citindu-l azi, mi-ar fi plăcut să am o replică tăcută la „perm-a fost” . 
Deocamdată, doar savurez poemul despre iubire, despre timp, despre ontologie. 
Și, mai ales, despre ireversibil. (Eli Gîlcescu)

A fi spre a nu fi

cîndva era bine în brațele tale ca între ramuri.

de viță de vie mă simțeam mai ceva decît

un roi de bacterii în apele termale din iazuri

risipite pe cîmpii prin văgăuni ascunse și păduri

sau în permafrostul înghețat din întinderile nordice

poate eram un cocon ce aștepta nerăbdător eclozarea

și dintr-odată apele termale nici n-au mai fost

permafrostul a devenit perm-a-fost n-au mai fost nici

brațele tale nici eclozarea și nici roiul de bacterii

n-a mai fost n-a mai fost n-am mai fost pentru că

nimic din ceea ce-a fost vreodată n-o să mai fie

poate în muzeul lumii un cîntec absurd în colivie…

(geaba mă scăldați acum în cisterne cu apă vie)

Liviu Antonesei
18 – 19 Februarie 2026, în Iași

* * *

 Un poem „substanțial”  – un univers ascuns într-o clipă. Iar poezia începe exact când matematica nu mai e sigură pe ea. (E. G.)

C. P. A. – Mariana Floarea: (Fără titlu)

***

…0 la puterea infinit

matematic e neantul…

Dar dacă ceva se petrece

și nimicul se face zece

și neantul

se preface-n înaltul

unei alte idei

cât o rază

cât istoria de eter

a unei câtimi

de secunde

de nici câți

câte unde?

abis

din visul pierdut

al altui vis?

ultimul cântec al păsării kauaʻi ʻōʻō

Am citit, recitit... și încă cere să mai fie. Nu ca să fie înțeles, ci ca să mai stea cu mine.

Da… asta e semnul. E ca un ecou care nu caută ieșire, ci adăpost. (E. G.)

C. P. A. – Silviu Gongonea

m-am săturat de copârșeele îngrămădite la vale de vânt
nu mai e mult și va veni primăvara
nu mai e mult și îmi voi revedea vrabia
ducând fire de iarbă uscată în cuibul nostru intangibil

orașele sunt departe foarte departe
aici când totul pare fără ieșire
dragostea a rămas singură vulnerabilă
cu Dumnezeul ei

în mintea mea e o întreagă mitologie
ultima mitologie a dragostei
un document clasat
pe pinului și arțarului
cu flori rare și cântecul ce alungă frigul și întunericul  

nu îmi pasă că îmi rup pieptul într-un ianuarie încremenit
din vârful unei ramuri putrezite
nu-i drept să te-ndoiești nu-i drept să nu speri
pentru specia ta

e adevărat există crengi uscate ce nu pot ține greutatea unui pițigoi
cântec al meu cădere continuă am iubit puțin
și am ajuns să iubesc mult și prost
e un timp pentru toate dar nu știu să le potrivesc

m-am săturat de copârșeele duse la vale pe apa asta tulbure
va veni primăvara și îmi voi revedea vrabia

ea va alunga frica și moartea

Am fost...

Un poem „încă mergător”. Nu stă, nu se închide. Merge.
Și merge tocmai pentru că nu se grăbește să spună tot, nu explică, nu cere adeziune. Lasă aerul să cânte prin oase – imagine rară.

Liviu Antonesei: Am fost…

am fost înainte mergătorii n-am așteptat să apară sex în natură
am procedat după cum ne-a dus pe noi capul more naturalia
o vreme voi mai scrie poeme despre tine poate despre noi
cîtă vreme voi mai reuși să găsesc cuvintele mele prin gură

și pînă te voi disolva cu totul din carne și piele și sînge
vor rămîne doar oase albe fosforescente și cumplit de reci
prin care aerul va cînta incredibil de fidel amintirile toate
și pînă cînd nimic nu va rămîne din cele ce se pot frînge

noi am fost temerarii pionieri înaintea vremii mergători
n-am așteptat să apară cărți despre obiceiuri zise moderne
ne iubeam cu o fervoare cu o frenezie de neînchipuit
oprindu-ne-n luminișuri ascunse și-n ascunsele trecători

oprindu-ne-n luminișuri ascunse și-n ascunsele trecători…

9 Decembrie 2025, în Iași

Povestea

(Clarei Janés)

citește-mi încă o dată povestea

care înainte de a da ocolul universului

de șapte ori

îl ocolește de șapte și încă de șapte ori

 citește-mi încă o dată povestea

care începe într-o iesle

și sfârșește pe cruce

 povestea care se ridică de pe cruce

și sfârșește nicicând

niciunde

 citește-mi încă o dată povestea

care spune

că nici cel care o citește

nici cel care o ascultă

nu va simți vreodată

gustul cuiului

 se luminează de ziuă

și cuiul sfârtecă

încă de șapte

și încă de șapte

și încă de șapte ori

carnea

 se lasă seara

citește-mi încă o dată povestea

îndură-te

lasă-mă să plec

Dorin Tudoran

Dragostea din vis

Până unde poate merge o poezie?
Până acolo unde dragostea din vis se rupe, iar cuvintele coboară în manualul de fizică aplicată.

C.I.R. îndrăznește să ducă poezia în laborator, între fâșii de noapte și lumină electrică, acolo unde emoția se alezează printre termeni industriali și capătă altă textură.

Un poem care provoacă — pentru că te trimite la DEX înainte să te atingă.
Și totuși, când ajungi la final, realizezi că te-a atins.
În felul lui nou, lucid, electric.

Eli Gîlcescu

C. P. A. – Camelia Iuliana Radu: Alte două poeme

Dragostea din vis

iubitul țesut de lumina electrică s-a alezat

printre fâșii de noapte

ca un vers eminescian

m-a trezit

nu te mai pot ascunde

exiști

mă vezi în carne și oase

nu mai ești singur

nu mai sunt

apoi

o sclipire intensă

hai să mergem dincolo de starea de veghe

în care visele și destinele nu se leagă

hai dincolo

tot ce lipsea

un bărbat cu ochii ca un condiment întunecat

ca un viciu strecurat în cuvinte

se întoarce din călătorii

visează destinele noastre îngropate adânc

în durere

un bărbat pierdut înainte de a începe jocul

nu sunt necesare explicații

reflectați în ochii tăi zgomotoși

anii condensează

sunt ascunsă în versurile tale

mi-ai spus chiar pe nume

aș putea îndrăzni să te chem

Palma întinsă

C. P. A. – A apărut „un efect perfect defect” de Monica Rohan

Spune-mi că acesta-i prezentul.
Palma întinsă
unde cade lumina confuză –
un ban de cât?
O monedă ițindu-se
    sub jegul celor ce
    au atins-o
    (– și tu!).
Închide palma. E seară.
Aceeași lumină îngroșată încă
mai mult și
mai mult cu hoitul prezentului-fost
celui ce se lasă îndepărtat.
Copilăreștile perspective –
unghiuri voioase între dințișorii
duios clătinați.

Pumnii strânși:
Vine falnic viitorul,
Toate visele-și iau zborul, hei, hei, hei!

Monica Rohan

Nici durere, nici întristare

nu vorbesc despre cei dispăruți în misterioasa călătorie,
dar cînd îți vezi tot mai rar prietenii e semn că ei văd ceva,
ceva care se apropie, iar tu nu poți vedea odată cu ei, vizionarii,
e un semn de grijă, o teamă de a nu se da de gol, e poate
semnul cel mai sigur al prieteniei pe care încă ți-o poartă...
și nu durerea ar trebui să o simți ci recunoștință veșnică –
după cîtă eternitate mai porți în săracele tale bagaje...

Liviu Antonesei

9 Mai 2025, în Iași

http://www.revista-alternante.de/html/liviu_antonesei.html

http://www.revista-alternante.de/Christian_W._Schenk.pdf

Pomi radicali

Jurnal Israelian 98, martie 2025

De Liviu Antonesei pe 28 februarie 2025

Pădurea se strânge şi pulsează

au intrat tăietorii de lemne adânc în seva cuvintelor

Pădurea se sfătuieşte în freamăt de frunze

pomii aleargă concentric, inel, inel,

decapitaţi după vârsta lor

ultimii sunt foarte tineri

tancurile calcă liziera

un zvon aduce pe afet pădurarul împuşcat

partizanii au fugit să caute un alt şef

pacea nu se lăsă prinsă de călcâie

în gamelă mă reflect ca o rază de soare

sunt un pom radical

fără rădăcini…

Adrian Grauenfels, 2018

Căutarea

nu căuta ceea ce vrei neapărat să găsești

un lucru, starea de grație, o operă, o altă ființă,

trebuie să te lași tu însuți găsit, tu adică eu –

o lecție pe care nu o voi putea învăța niciodată,

caut și caut, mereu și mereu, aiurea, în gol,

ba mă orbește lumina, ba mă înghite întunericul…

nu-mi cere explicații, dacă ai nevoie de ele,

e semn limpede că nu știi nimic, iar explicațiile

nu te vor ajuta la nimic, după vorbele înțelepte

ale unui personaj obscur dintr-un roman de Haruki.

și mereu mă relansez, cu entuziasm, cu încăpățînare,

uneori cu dragoste, alteori aproape cu ură feroce–

game over – insert soul, soul over – insert game…

Liviu Antonesei

6 Noiembrie 2024, în Iași