Încercuitorul de lucruri

Daniel Dăian

Dragostea vieții mele Lacramioara Busca!

e atât de târziu în camera mea încât aud zidurile
cum gâfâie pe sub tencuială
țevile scuipându-și zgomotele clocotite printre necunoscutele x și y
care îmi joacă feste matematice
din spatele pupilei spre dezamăgirea publică
a anonimatului get beget

sunt înrolat în vechiul meu verde
care îmi dă replici bățoase
direcții inobservabile și deșteptăciuni cumpărate în rate
pe care ar trebui să mi le instalez
în wordul din inimă
pentru a supraviețui alunecării prin funebru

ca un soldat aștept și expir din baza de date a rigipsului
cu care a venit mama să mă acopere
într-o noapte
(în opinia ei fiecare bărbat este în realitate o porție incertă de contestație
beție și somn)
de frică să nu-mi îmbătrînească sufletul prea timpuriu

în camera asta am numărat zilele mai mult decât oricine
am mestecat banchize
albastru
frig și pești și pot să jur
da
sunt chiar veteranul camerei mele
numărul așezat în locul ușii
linia cuantică până la semnul crucii
ca un semn de întrebare pentru toți riscanții
veniți prin surprindere
să-mi salveze gramaticile corporale
intrate în declin

e atât de târziu în camera asta încât
m-ai putea surprinde oricând
cum atârn în balanță
ca într-un leagăn
încercând să adorm

dar stai așa că nu am terminat încă de povestit
orgasmul acestui poem

orgasmul acestui poem se spală pe mâini
citește și răsfoiește limba din hârtie igienică a dimineții
te iubește pe tine cu toate lacrimile care au luptat mai bine decât mine
să-ți ajungă prenume
și nu în ultimul rând
te prinde în brațe
și îți linge sânii atât de mult
până când limba ajunge înaintea bătăilor inimii
dornică într-un fel
să se rătăcească înăuntrul lor

În curând va fi învinsă iarna

În curând va fi învinsă iarna;
În curând, înghețatele ferecături vor fi desfăcute
și topite. Încă puțin
Și aerul, pământul, valul, totul va fi cuprins
de plăcerea reînvierii și a înfloririi; o mie de
forme vor răsări,
Din aceste amorțite movile, din aceste înghețate
mușuroaie de pământ, ca din adânci
morminte vor răsări.
Ochi sensibili, urechi fine – cele mai delicate
însușiri ale tale – tot ceea ce ia cunoștință
de frumusețea naturii
Se va trezi și se va umple cu această frumusețe.
Tu vei observa aspectele simple, delicatele
minuni ale pământului,
Păpădia, trifoiul, smaraldina iarba,
florile timpurii, primele parfumuri,
Arbustul pe care calci, verdele-galben al
salciei, înflorirea prunilor și a cireșilor,
Sturzul, privighetoarea, mierla făcându-și
auzit cântecul lor, rătăcitoarea pasăre albastră...
Spectacolul din fiecare an asemenea scene prezintă.

Walt Whitman

Traducere Mihnea Gheorghiu

* * *

Daniel Vorona

 

:nu credeam că exist – am izbucnit din întunericul alb al zilei – cu ochii
în jos – ca un câine fără
stăpân ca
un educator fără educație
am ajuns – mi-am smuls crucea stricată din carne și m-am întors la Tine

Tristețea unei zile

Uite… ea nu va mai vedea macii înfloriți după ploaie

piramidele Egiptului dormind în ceață

familia o caută de trei zile

faima morții sale se împrăștie ca o ciumă

vara e încă departe ca și bicicleta,

racheta de tenis, cărțile și costumul de baie

nimeni nu crede că nu va fi găsită

precis mâine, dormind  în dosul unui pom

sau azi sau ieri la răsăritul Lunii…

Și lumina din felinare se va stinge

amintirile se vor șterge încet și definitiv

obosiți căutătorii se vor întoarce la casele lor

la cina cu omletă și roșii tăiate mărunt

cu acel cuțit ascuțit care poate ucide

Înmărmuriți vecinii nu vor trece pragul

cineva a pus o roză la poartă

ofilită viața se stinge și dispare

un artist începe o nouă operă

va picta Damascul însângerat

sau poate un înger,
care își roade disperat unghiile…

Adrian Grauenfels

* * *

mâna mea e în dreptul inimii prin spatele tău
legată cu o eşarfă roşie la ochi piciorul meu
de iederă se caţără pe piciorul tău
înot prin aer cu umerii înfloriţi în primăvară
cristalul swarowski se mişcă pe piept şi măsoară cusătura inimii
o cutie plină cu funda ruptă
stau pe vârfuri apoi pe călcâie încât doar o pagină de hârtie mai încape
părul tău mă atinge în vreme ce ne alungim ca săgeţile
piciorul meu de iederă se ridică în aer ca un braţ tăiat
cristalul swarovski mă loveşte în frunte
femeia închide ochii mirosind câmpiile din buenos aires
mâna mea se retrage de pe şira spinării
mâna ta se retrage până la marginea pieptului
părul tău leagă gâtul meu apoi îl dezleagă
piciorul meu de iederă se ridică în aer şi cade
piciorul tău aşteaptă şi îmi opreşte căderea.

Ruxandra Cesereanu

Infinitul

Întotdeauna dragă îmi fu această colină solitară
Şi-acest tufiş care, în mare parte,
Împiedică privirea să atingă zarea.
Dar stînd şi contemplînd, nesfîrşite
Spaţii dincolo de el, şi supraomeneşti
Tăceri, şi-o pace adîncă
Îmi poposesc în gînd ; şi-aproape
Că inima mi se-nspăimîntă. Şi cum vîntul
Îl aud susurînd printre aceste ierburi, eu acea
Tăcere infinită acestui sunet
O compar ; şi eternitatea mi-o închipui
Şi moartele-anotimpuri, iar cel prezent
E viu, şi al lui zvon. Astfel în această
Imensitate mi se îneaca gîndul ;
Şi naufragiu-i dulce-n astă mare.

Giacomo Leopardi

Stări

carne de fum

eu cel care deveneam

mai tare

cu fiecare lovitură primită

eu care așteptam să fiu doborât

pentru a mă ridica mai puternic

am devenit așa de slab

că mă poate doborî

și o picătură de ploaie

nu mai pot să îndur

nu mai pot să sufăr

nu mai am putere să plâng

ori să râd

am devenit o jucărie

a timpului

carnea mea (altădată tare ca piatra)

se transformă azi în fum

nu mai pot să mușc

nu mai pot să urlu

râsul meu este înfundat

și calp un râs din cărți

și din amintiri

frica intră în mine

ca o eclipsă

îmi ia speranța și dragostea

și îmi lasă un ban găurit

Ion Maria, Scrisul Românesc

stări

să bei un ceai cu ninsoarea

care cade

să te gândești la ceaușescu

și la toți dictatorii

să vezi reclame în mersul

pisicii negre ce îți taie calea

să te trezești dimineața

ca un gladiator înainte

de a intra în arenă

să te arunci cu parașuta

când treci pe zebră la intersecția

unde extratereștrii

au așezat o statuie

să te cheme Paraipan

și să nu fumezi

să ai multe cumpene în destin

și nici un cântar în casă

să privești piedut noaptea

pe fereastă și să vezi deșertul

ori marea ce-a fost aici

să fii ultimul om din Babilon

cel care stinge lumina

când piesa s-a sfârșit

Ion Maria, Scrisul Românesc