Întotdeauna dragă îmi fu această colină solitară
Şi-acest tufiş care, în mare parte,
Împiedică privirea să atingă zarea.
Dar stînd şi contemplînd, nesfîrşite
Spaţii dincolo de el, şi supraomeneşti
Tăceri, şi-o pace adîncă
Îmi poposesc în gînd ; şi-aproape
Că inima mi se-nspăimîntă. Şi cum vîntul
Îl aud susurînd printre aceste ierburi, eu acea
Tăcere infinită acestui sunet
O compar ; şi eternitatea mi-o închipui
Şi moartele-anotimpuri, iar cel prezent
E viu, şi al lui zvon. Astfel în această
Imensitate mi se îneaca gîndul ;
Şi naufragiu-i dulce-n astă mare.
Giacomo Leopardi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu