ultimul cântec al păsării kauaʻi ʻōʻō

Am citit, recitit... și încă cere să mai fie. Nu ca să fie înțeles, ci ca să mai stea cu mine.

Da… asta e semnul. E ca un ecou care nu caută ieșire, ci adăpost. (E. G.)

C. P. A. – Silviu Gongonea

m-am săturat de copârșeele îngrămădite la vale de vânt
nu mai e mult și va veni primăvara
nu mai e mult și îmi voi revedea vrabia
ducând fire de iarbă uscată în cuibul nostru intangibil

orașele sunt departe foarte departe
aici când totul pare fără ieșire
dragostea a rămas singură vulnerabilă
cu Dumnezeul ei

în mintea mea e o întreagă mitologie
ultima mitologie a dragostei
un document clasat
pe pinului și arțarului
cu flori rare și cântecul ce alungă frigul și întunericul  

nu îmi pasă că îmi rup pieptul într-un ianuarie încremenit
din vârful unei ramuri putrezite
nu-i drept să te-ndoiești nu-i drept să nu speri
pentru specia ta

e adevărat există crengi uscate ce nu pot ține greutatea unui pițigoi
cântec al meu cădere continuă am iubit puțin
și am ajuns să iubesc mult și prost
e un timp pentru toate dar nu știu să le potrivesc

m-am săturat de copârșeele duse la vale pe apa asta tulbure
va veni primăvara și îmi voi revedea vrabia

ea va alunga frica și moartea