ai lucit o clipă în soare
harpist, tu din solzii
deltei reci de dogoare
te-am prins și te-am plîns
la apa neîncepută de jegul coconului
cu gura din care atîrnă
limbile Babilonului
te-am prins
te-ai zbătut
la apa neîncepută
mi-ai tăiat degetele-n
laba de broască, încet
ca-ntr-o inimă descusută
sub sălcii sălcii
îi chemasei pe vii
te-a prins seaca și gînditoarea
trestie-frumoasă și bestie
te-am prins într-o capcană de apă
sub care morții mei sapă
te-am prins fără vină
într-o catastrofă de mină
vietato vivere – tre morti, tre
disparuti e tre leșin-iati
peste ei umbra ta trece
cu sfaturi
a se păstra la loc uscat
întunecos și rece
pe tine, care nu cunoști vreun mort
după vorbă sau după port
în care se-necară ai mei
amoebe luptînd în groapa cu lei
îți mai dau cîte-un vierme
care-i roade singurătatea
să te hrănești în acvariu,-n sicriu
sting lumina pe care-ai aprins-o pe ape
Tu, cel ucis să te scriu
Ai putea fi unul din ei
dintre viermi, dintre zei
Cînd lumea era fără gură și căsca
la amintirea visului ce sta
și-a fost de-ajuns să nască steaua goală
materie trosnind de plictiseală
vînată de o vînătă-ntîmplare
sau poate de-amintirea unui gînd mai mare
și cînd Cuvîntul era coapsa vidă
prinsă-n corset de casta piramidă
cînd au venit pe scuturi sau sub scut
în gît cu limba iute-a celui mut
bătînd timpanul celui ce n-aude
punînd țintar la orbi pupile ude
atunci ți-am dat cinci sutele de chipuri
stupide și sculptate în nisipuri
doar pentru-o viață cu v mic pe bot
de viperă zvîrlită dintr-un Tot
cînd te cătau și mărunțeau nisip
cu laser într-o carne fără chip
cu ferăstraie, cu securi, cu tesle
cu arca disperării într-o iesle
cu fierul ce poate te-a nimerit
înzecit, însutit, înmiit, mărunțit într-o pîine
acum
din pămîntul de-atunci, pentru mîine
mîine-acest oraș liniștit
păzit de turbatul său cîine
A doua seară eram cu amicii
beam cîte-o bere, cerusem micii
un cerc de stele împrejur
deasupra cerc de stele
Sat wam asi-mi s-a spus
într-o învălmășeală de vorbe, pahare
formula era sîsîită, se pare
și nu m-am văzut și nu m-am supus
și n-am crezut că sînt eu
în nici o oglindă, în nici un tablou
zugrăvind germinarea homuncului nou
Am lăsat două lemne la picioare de mese
puse cruciș și părînd ne-nțelese
N-am putut să mai urc – un om sînt.
Să arunc lestul de tălpi la pămînt.
Nu cred urcării spuse de-Acela
Unde-i balonul, unde-i nacela?
Mi-au dat confetti și farfurii
E pur si muove să spun, iepuri vii
Să scot din colțul gurii cu mîinile
Ținută-n zîmbet, să-nmulțesc pîinile
Ai, ai, nella strada, cabotin, saltimbanc
Farseurul lui pește și-al vinului franc
mi-e frică, mi-e frică
și scot din năframă năframa mai mică
Dacă se află-unul va spune
Amprentele mele sînt încă pe rune
Rotulele mele-s lăsate să țină
Pe altul ce cade-n genunchi în grădină
Și-nvîrt lampionul, localul, tot, hîd
Și masa, tavanul și sudui și rîd
Mănînc tencuiala și nota de plată
Ce știu că odată veni-va, odată
Înfricoșată, la miezul nopții cu mierle
Cînd, fără de veste, din rîtu-i cu perle
cel de jos, cel de sus
bunul sau răul
viul sau mortul
viermele, mărul
va grohăi Adevărul
Ion Stratan
S-a înecat Budha cu un
bob de orez - spun bătrânii.
Binecuvântat fie Budha
binecuvântat bobul, binecuvântaţi
bătrânii.
Binecuvântate cuvintele care
ne dau voie să vorbim despre
moarte. Atâţia prieteni am acolo,
încât nu ştiu dacă sunt
mort sau sunt viu.
Visez uneori că istoria se repetă
viaţa se repetă
vorbele se repetă
Alteori nu visez, ca un pumnal
sfâşiind o mătase mă trezesc
cu rouă pe piept.
Ca un cuţit, ca un pumnal
străluceşte gheaţa în inima
mea.
Am iubit, am urât
şi n-a fost destul.
Unde ne duci viaţă
Saturată de timp ?
Mă bucură copiii crescând
Mă întristează bătrânii murind.
Aici stau, între două anotimpuri
cu crucea pe piept şi hainele
Puse în rânduială.
Părul creşte, unghiile cresc
Dar n-am timp să observ asta.
Vinul trece, apele rămân
Dar n-am timp să observ asta.
Viaţa trece, numai moartea
rămâne. Dar n-am timp să
observ asta.
Ion Stratan, DE PARTEA MORŢILOR, Ed. liberART, 1998
dintre
viermi, dintre zei
Cînd lumea era fără gură și căsca
la amintirea visului ce sta
și-a fost de-ajuns să nască steaua goală
materie trosnind de plictiseală
vînată de o vînătă-ntîmplare
sau poate de-amintirea unui gînd mai mare
și cînd Cuvîntul era coapsa vidă
prinsă-n corset de casta piramidă
cînd au venit pe scuturi sau sub scut
în gît cu limba iute-a celui mut
bătînd timpanul celui ce n-aude
punînd țintar la orbi pupile ude
atunci ți-am dat cinci sutele de chipuri
stupide și sculptate în nisipuri
doar pentru-o viață cu v mic pe bot
de viperă zvîrlită dintr-un Tot
cînd te cătau și mărunțeau nisip
cu laser într-o carne fără chip
cu ferăstraie, cu securi, cu tesle
cu arca disperării într-o iesle
cu fierul ce poate te-a nimerit
înzecit, însutit, înmiit, mărunțit într-o pîine
acum
din pămîntul de-atunci, pentru mîine
mîine-acest oraș liniștit
păzit de turbatul său cîine
