Tu, cel ucis să te scriu

 ai lucit o clipă în soare

harpist, tu din solzii
deltei reci de dogoare

te-am prins și te-am plîns
la apa neîncepută de jegul coconului
cu gura din care atîrnă
limbile Babilonului

te-am prins
te-ai zbătut
la apa neîncepută
mi-ai tăiat degetele-n
laba de broască, încet
ca-ntr-o inimă descusută

sub sălcii sălcii
îi chemasei pe vii

te-a prins seaca și gînditoarea
trestie-frumoasă și bestie

te-am prins într-o capcană de apă
sub care morții mei sapă
te-am prins fără vină
într-o catastrofă de mină

vietato vivere – tre morti, tre
disparuti e tre leșin-iati
peste ei umbra ta trece
cu sfaturi
a se păstra la loc uscat
întunecos și rece

pe tine, care nu cunoști vreun mort
după vorbă sau după port
în care se-necară ai mei
amoebe luptînd în groapa cu lei

îți mai dau cîte-un vierme
care-i roade singurătatea
să te hrănești în acvariu,-n sicriu
sting lumina pe care-ai aprins-o pe ape
Tu, cel ucis să te scriu

Ai putea fi unul din ei

dintre viermi, dintre zei
Cînd lumea era fără gură și căsca
la amintirea visului ce sta
și-a fost de-ajuns să nască steaua goală
materie trosnind de plictiseală
vînată de o vînătă-ntîmplare
sau poate de-amintirea unui gînd mai mare
și cînd Cuvîntul era coapsa vidă
prinsă-n corset de casta piramidă
cînd au venit pe scuturi sau sub scut
în gît cu limba iute-a celui mut
bătînd timpanul celui ce n-aude
punînd țintar la orbi pupile ude
atunci ți-am dat cinci sutele de chipuri
stupide și sculptate în nisipuri
doar pentru-o viață cu v mic pe bot
de viperă zvîrlită dintr-un Tot
cînd te cătau și mărunțeau nisip
cu laser într-o carne fără chip
cu ferăstraie, cu securi, cu tesle
cu arca disperării într-o iesle
cu fierul ce poate te-a nimerit
înzecit, însutit, înmiit, mărunțit într-o pîine
acum
din pămîntul de-atunci, pentru mîine
mîine-acest oraș liniștit
păzit de turbatul său cîine

A doua seară eram cu amicii

beam cîte-o bere, cerusem micii
un cerc de stele împrejur
deasupra cerc de stele
Sat wam asi-mi s-a spus
într-o învălmășeală de vorbe, pahare
formula era sîsîită, se pare
și nu m-am văzut și nu m-am supus
și n-am crezut că sînt eu
în nici o oglindă, în nici un tablou
zugrăvind germinarea homuncului nou

Am lăsat două lemne la picioare de mese
puse cruciș și părînd ne-nțelese

N-am putut să mai urc – un om sînt.
Să arunc lestul de tălpi la pămînt.
Nu cred urcării spuse de-Acela
Unde-i balonul, unde-i nacela?

Mi-au dat confetti și farfurii
E pur si muove să spun, iepuri vii
Să scot din colțul gurii cu mîinile
Ținută-n zîmbet, să-nmulțesc pîinile

Ai, ai, nella strada, cabotin, saltimbanc
Farseurul lui pește și-al vinului franc

mi-e frică, mi-e frică
și scot din năframă năframa mai mică

Dacă se află-unul va spune
Amprentele mele sînt încă pe rune
Rotulele mele-s lăsate să țină
Pe altul ce cade-n genunchi în grădină

Și-nvîrt lampionul, localul, tot, hîd
Și masa, tavanul și sudui și rîd
Mănînc tencuiala și nota de plată
Ce știu că odată veni-va, odată

Înfricoșată, la miezul nopții cu mierle
Cînd, fără de veste, din rîtu-i cu perle
cel de jos, cel de sus
bunul sau răul
viul sau mortul
viermele, mărul
va grohăi Adevărul

Ion Stratan