Frumoasa adormită

Suflet al meu, în singurătatea de-acum poţi să-ţi sfărâmi
catedralele. Umbra le va corupe vitraliile prin
căderea pleoapei în toamna aceasta cenuşie,
în timp ce eu voi rămâne trist în puterile mele
ca o spadă prea grea în mânile unui copil.
Întotdeauna va trebui să scriu când răsar stelele, să dau
semn că exist, ca păsările ciripind către frontierele morţii.
Să scriu în timp ce sufletu-şi coboară luna lui
cu palide secrete,
iar pleoapele ce sufllă-o umbră, îndepărtând-o în tristeţe,
îmbătrânesc în lumina puţină şi nelocuită.

Acum e prea târziu şi de-o trezesc i se vor arde áripile
şi se va mâhni de-atâta greşeală,
va delira în timp ce corbii îşi vor sorbi umbra,
ca nişte negre dorinţe de nestăvilit.
Îi ascult coapsele cum respiră şi beau apele antice
ale nopţii,
stă întinsă şi pare un clopot ciudat cu un sunet
pe care abia de-l înţeleg.
Fă ca durerea să te consume, îmi spune,
ca să renaşti adevărat în cântec.
O, am renăscut de-atâtea ori, dar la ce bun
Dacă nu mă pot recunoaşte?
Cântând-o, sângele meu deschide ferestre spre un timp nevăzut
Căci ard făclii şi mă pătrund nesfârşituri.
Ca nişte veşminte uitate, mâinile ei ating
în treacăt umbrele pufoase
şi vreau să-i port credinţă, s-o iubesc până la sfârşitul lumii,
să-i sigilez viaţa cu o dragoste neadormită,
dragostea care-i caută centrul neştiind
dacă va cădea în noroi sau în foc
Dar ea rămâne liberă, ca o flacără peste altă flacără
şi vârsta mea dispare pentru ea
căci şi acum când doarme, e trează şi îndepărtată
şi poate să umble în voie
pe tăişul unei săbii, fără melancolie şi fără groază.

Humberto Díaz Casanueva 

Antologie © Mircea Florin Șandru