Dona Clara

Spun poveştile că-n ţara,
Ţara-n care primăvara
Doarme beată de miros
Cu zefirul somnoros,
Cărui pleoapele se-nchid,
Când pe câmp se-ntinde seara
Spun că la Valadolid,
Numai pentru că-l privise,
Un paëz înnebunise
Dup-o brună: Dona Clara.

Şi târziu, dus de nebuna
Lui pornire, - todeauna
Sărea zidul, singur el,
În grădină la castel,
Şi acolo, sub balcon,
Atingând uşor ghitara, -
Ca vrăjitul Apolon,
Prins cu lira-ntre naiade,-
El în ritm de serenade,
O chema pe Dona Clara.

L-auzeai din vreme-n vreme:
„Nopţi întregi o să te cheme
Gândul meu înnebunit
De-un amor nenorocit, -
Un amor pe care-l plâng
De cu zori şi până seara,
Căci în van vreau eu să-nfrâng
Dorul meu atotputinte!...
El e tot ca mai-nainte:
Disperat e, Dona Clara!

Vino! Să fugim din ţara,
Ţara-n care primăvara
Doarme beată de miros
Cu zefirul somnoros;
Vino raiul să-ţi deschid,
Fermecându-l cu ghitara;
Vino din Valadolid,
Să cătăm aiurea locul,
Unde poate-o vrea norocul
Să m-asculte, Dona Clara.

Dac-ai şti ce tare-mi bate
Inima când pe-nserate,
Spre balconul tău mă-ndrept
Să te cânt şi să te-aştept,
Tot crezând c-o să te-nduri;
Dac-ai şti ce grea-i povara
Astor crude lovituri,
Poat c-ale mele şoapte
Mi-ai ierta măcar o noapte,
S-o petrec cu Dona Clara.”

Spun poveştile că-n ţara,
Ţara-n care primăvara
Doarme beată de miros,
Cu zefirul somnoros,
Cărui pleoapele se-nchid,
Când pe câmp se-ntinde seara,
Spun că la Valadolid
Amorezu-n dor amarnic
A cântat un an... zadarnic!...

Era surdă Dona Clara.

Haralamb G. Lecca

Antologie © Mircea Florin Șandru