Tăcerea

Puteți auzi tăcerea pădurii ?

Tăcerea deplină a frunzei de veghe,

a trunchiului – țeapăn de ger, de-așteptare,

a ierbii strivite de pașii luminii,

a florilor sterpe, uitînd de polen, refuzîndu-și parfumul

– probabil că nu... Sigur – nu:

Dumnezeu negînd încă vieții sunetul zero

O boare de vînt care doarme visează furtuna;

irigă nervuri clorofila;

respiră o ciută;

vîrsta în lemn adaugă cercuri;

clipește o stea;

e ceva pururi viu sub silenții...

Piatra poate să tacă;

Nisipul – asemeni;

Cenușa – în urne;

Funinginea – în hornuri;

și sosul sleit – în tigaia de-aseară;

zadarnic

E-n toate acestea – și chiar și-n abstracții –

Latent, o speranță de sunet

Un mîine-n efigie-amenință

– fără habar de contradicția-n termeni –

Să dea sens

(prefăcînd-o-n istorie)

eternității

Și totuși...

În haosul ăsta de zumzet

de foșnet,

de freamăt,

de vuiet,

de urlet,

de zarvă-nsetată de liniște lungă,

există, rezistă, persistă, insistă un bob de tăcere,

exact anti-țipăt,

totalul ne-strigăt:

poetul

când tace-amuțit de miracol,

elev repetent,

pușlama păcătoasă,

de-atîta palavră picînd la examen...

În fine, a deprins disciplina:

....

mut,

orb, surd –

gîndește

A strîns de la toți

amintiri și crîmpeie,

o zdreanță,

un zîmbet

o pildă

un bocet

culori și miresme

un sunet, o spaimă, un sens, o restriște,

nevoi și nimicuri...

Dospesc înlăuntru-i,

se coc în memorie...

În ființa-i – retortă a vremii

compunîndu-i tăcerea

tăcerea teribilă,

tulbure,

toată.

Ascult-o, ascult-o,

dar bagă de seamă,

de vrei – ascultînd-o – să poți s-o auzi,

să n-ai gura-nchisă

tăcerea poetului

sparge, tîrziu, timpanele timpului,

totuși...

Romulus Vulpescu