În afara timpului

Mătasea de apă pe pielea noastră şi nisipul,
şi spuma rece până la glezne – soarele perpendicular
limpezind nefiresc conturul unei lumi calcaroase.
Lucruri ce se despart cu precizie, care există,
care se pierd apoi în nepăsarea amiezii.
Te-am privit înfricoşat, simţeam că se va întâmpla
ceea ce se mai întâmplase. Cu două mii de ani
mai înainte. Cu o mie de ani. Sau poate chiar ieri.
O umbră înaltă se-apropie încet de lagună –
ne-a acoperit amintirile şi chipul. Apoi a plecat
ca şi cum n-ar fi fost. Nicăieri, niciodată, unde
se refugiază toate întâmplările noastre. Atunci, da,
atunci am ştiut că tu erai semnul.
Şi m-am trezit pe malurile indigo ale iazului
din copilărie. Şi am văzut, în trecut,
tocmai ceea ce văzusem.

Liviu Antonesei 

Antologie © Mircea Florin Șandru