Ceea ce rămîne sfîșietor după toate plecările mîndria de
a fi întreg, tîrziu cînd nu mai ești aproape nimic
poetul – nodurile unui nuc bătrîn în care se sparg cuțitele de argint ale
grabei
poetul – nu se mai zăresc din tine
decît urmele lăsate de ceilalți
una dintre ele
(dar trebuie să te apropii mult, altfel nu vezi nimic)
are forma unei aripi de vultur
o urmă
poate o rană
munca unei dureri prelungite.
Și numai ironia
cu nările blînde și subțiri ca hîrtia de biblie
suflîndu-ți în palmă
și numai nobila, numai înalta arteră aortă curbîndu-se în bezna trupului ca o
superba cîrjă de episcop.
februarie 07, 2022
Ceea ce rămîne
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Greu de spus în ce măsură afirmația lui Ștefan Augustin Doinaș din prefața la Dansul cu cartea poate fi citită astăzi altfel decât ca un compliment făcut din stimă colegială – căci Mugur și-a câștigat prețuirea „confraților” ca redactor foarte dedicat profesiei sale, dar și ca autor în scrisul căruia găsești mereu o anumită o noblețe contemplativă, o limpezime ivită din seninătate și coerență cu sine: „Florin Mugur este, probabil, singurul exemplu de poet capabil de a obliga timpul să lucreze în favoarea sa.”
RăspundețiȘtergerehttp://unanotimpinberceni.blogspot.com/2016/04/poemul-saptamanii-florin-mugur-si.html
Marginea de apă
RăspundețiȘtergereNe citim unul altuia poeme până ne vine rău
și ne rezemăm clătinându-ne de zidul ud
privindu-ne sfârșiți, desfigurați
ca după un imens hohot de râs.
Și dacă – întreabă cineva – și dacă ne-am desprins
noi înșine ca o lacrimă
din marginea de apă a bătrânului imperiu corupt?
dacă ne e tată? cum să ne omorâm tatăl?
Istoria fricoasă a imperiului
făcută din tresăriri și mușcături și desprinderi
ca istoria unui iepure turbat.
Și dacă totuși ne e tată?
Răspunde, imperiu celest!
El e măreț, nici nu ne-aude
el e stăpân pe dușmănia lui profesională
el se uită peste capetele noastre
și numără sorii teribili.
Florin Mugur
din Portretul unui necunoscut (1980)
Un Poem reprezentativ oferă o variațiune pe tema cunoscută şi o face combinând încă o dată notația confesivă şi dezvoltarea fantezistă a imaginii: „când tensiunea devine prea mare / când începe să-ți țâşnească sângele prin vârful degetelor / abia atunci merită să râzi // atunci când tensiunea devine prea mare / şi-ți ies flori de sub unghiile / ascuțite şi limpezi // flori pe pământ, flori mici în țărâna udă / de parcă te-ar fi înmormântat în picioare cu mâinile sus / aşa, în clipa în care te predai”.
RăspundețiȘtergerecomentarii criticeION POP
FLORIN MUGUR, POEZIA CA "ARTĂ A FRICII"
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 /2012