C. P. A. – Francisko Kocsis: Două poeme noi
Sunt zile
Sunt zile când nimic nu se leagă
– e greu să înţelegi din ce motiv –,
dar nu vrei nicicum să te trădezi
şi arborezi un zâmbet expresiv,
pari omul sigur pe sine, fericit,
deşi jocul acesta nu te prinde
şi te simţi precum hâdul dichisit,
vinovat pentru falsul ce-l vinde;
dar cel ce-ţi vede ochii încărcaţi
de un doliu profund, încercănaţi,
– un negru definitiv părăsit
de orice licăr, hades întrezărit
de care fugi –, va şti fără să-ntrebe
că paharul nu ţi-l umple Hebe
Am un trup
Am un trup care poate fi ucis, eu nu;
asta îmi aminteşte de Hemingway,
dar mai ales de jumătatea omenească a lui Isus,
cea temătoare la gândul paharului plin
care i se întindea;
paharul lui nu e şi paharul meu,
dar teama nu diferă;
copleşitoarea lui certitudine n-a risipit în om
frisonul dat de schimbarea ce urma;
în paharul meu e altfel de lumină,
eu sunt pe de-a-ntregul om;
teama nu schimbă nimic;
am un trup care se poate frânge,
un suflet care nu.
