se duce şi puţinul
ce-am sperat să-l am.
cu degete de ploaie
îmi bate
toamna la geam.
şi-i vânt. îi auzi mersul
în poticniri pe drum
cu urmele cenuşii
de ieri
înspre acum.
şi-i tot mai goală clipa
şi versul mai sărac
şi tot mai fără vlagă
e umbra
sub copac.
se trece cum trec toate
de parcă
nici n-au fost
şi-i tot mai frig în gândul
din rostul fără rost.
linişti
linişte de piatră mută
în adânc de ape reci
peste care nici o punte
nu te-ndeamnă să le treci.
linişte ca după moartea
ultimului zgomot surd
după ce îşi schimbă locul
polul nord cu polul sud.
linişte ca după viaţa
arsă în trăiri de foc
linişte de soare singur
şi străin de timp şi loc.
linişte ca în tăcerea
din cuvântul nerostit
ca-n căderea unei raze
în adânc de asfinţit.
Ion Dumbravă
