se duce şi puţinul
ce-am sperat să-l am.
cu degete de ploaie
îmi bate
toamna la geam.
şi-i vânt. îi auzi mersul
în poticniri pe drum
cu urmele cenuşii
de ieri
înspre acum.
şi-i tot mai goală clipa
şi versul mai sărac
şi tot mai fără vlagă
e umbra
sub copac.
se trece cum trec toate
de parcă
nici n-au fost
şi-i tot mai frig în gândul
din rostul fără rost.
linişti
linişte de piatră mută
în adânc de ape reci
peste care nici o punte
nu te-ndeamnă să le treci.
linişte ca după moartea
ultimului zgomot surd
după ce îşi schimbă locul
polul nord cu polul sud.
linişte ca după viaţa
arsă în trăiri de foc
linişte de soare singur
şi străin de timp şi loc.
linişte ca în tăcerea
din cuvântul nerostit
ca-n căderea unei raze
în adânc de asfinţit.
Ion Dumbravă
absenţe
RăspundețiȘtergereţărmuri. nisipuri.
apa şi largul.
vara din soare.
vântul pribeagul.
despletitele valuri.
seri. căi lactee,
lipseşte fata
acum femeie.
lipseşte preasfânta
beţie. risipa.
lipseşte înaltul
chemării. aripa.
nimeni nu ştie
ce vine. ce trece
în verile astea
grăbite să plece.
câtul cât
cât eşti mersul
de pe drum,
cât din ieri
cât din acum?
cât mai eşti
pentru a fi,
cât eşti noapte
cât eşti zi?
cât de cer
cât de pământ,
din tăcere
cât cuvânt?
cât din paşii
fără urmă,
cât doar tu
din marea turmă?
***
nimic ca vara
acest acum în loc de niciodată.
un acest azi mai mult
decât un ieri.
în mâine o să coborâm
tot singuri
printre străine umbre şi tăceri.
dar azi suntem aici.
dar suntem încă
aşa cum am mai fost cândva
în alt acum.
doar paşi-s mai înceţi
azi peste treceri
şi mai străini
cei întâlniţi pe drum.
acest puţin mai mult
decât nimicul.
aceste treceri dincolo de ieri.
nimic ca vara
hoinărind pe şesuri.
ca adierea vântului prin meri.
(ultimul poem e din volumul postum şi postume. ultima redută)